Despre tancurile româneşti...

Articolul de mai jos este preluat integral şi întocmai de pe RomaniaMilitary  

iar ceea ce vă pot spune este că băieţii care editează acest site, publică articole sau doar comentează, sunt foarte bine pregătiţi şi, lucru cert, vor o Armată Română modernă.

După părerea mea, unii dintre ei sunt mai "militari" şi mai patrioţi ca mulţi militari, cu grade chiar foarte mari, pe care i-am cunoscut.

Desigur, George GMT a exagerat numind opinia mea ca fiind cea a unui profesionist. Eu nu mai sunt profesionist cam demultişor. Dar articolul, evident, mi-a făcut plăcere şi chiar, prin el, mi-am făcut noi prieteni virtuali.

Acum, când îl reiau aici, pe "tROfi", acolo, pe Romania Military, adunase nu mai puţin de 227 de comentarii!
Treaba asta nu poate decât să mă bucure, dar mai ales mă bucură faptul că sunt foarte mulţi oameni care ţin cu România şi simt româneşte.

Despre tancurile romanesti, opinia unui profesionist!

by: George GMT

Posted in: Armament romanesc, Armata Romana, Armata Romana dotare, Arme de Razboi, Armele Armatei Romane, Tancuri!, Tehnologie Militara

Apreciez activitatea dumneavoastră pentru obţinerea şi menţinerea unui nivel cel puţin rezonabil de dotare cu mijloace de luptă moderne a Armatei Române, drept pentru care mă simt onorat şi obligat totodată, să vă răspund la cele 4 întrebări. Sunt aproape zece ani de când preocupările cotidiene m-au deconectat de tensiunea vieţii de tanchist, deci să nu vă aşteptaţi la cine ştie ce păreri savante şi actuale, pe de o parte, iar pe de altă parte, voi încerca să nu fiu influenţat de subiectivismul care se manifestă într-o asemenea situaţie.

Aşadar, iată răspunsurile mele la întrebările puse:

1. Blindajul unui TR-85/M1 este considerat similar ca protectie fata de T-55 AM, sa zicem, sau nu (solutia constructiva e oarecum diferita, insa dorim sa cunoastem si “abordarea” instructiei tehnice cu privire la rezistenta efectiva a cutiei blindate/turela ) ?

R.  Blindajul unui TR-85/M1 este superior ca protecţie faţă de T-55 sau oricare din variantele acestuia.

2.  Este TR-85 considerat superior unui T-72? Sau M1 superior unui T80/84/M90?

R. Poate doar constructorul TR-85 l-a considerat superior unui T-72. În ceea ce priveşte comparaţia dintre M1 şi T80/84/M90, chiar dacă nu am văzut niciodată la lucru un T80/84/M90, spun cu regret, dar fără teama de a greşi că primul, la TR-85-M1 mă refer, este inferior modelelor enumerate.

Şi aici voi argumenta: la baza clasificării sau comparaţiei tancurilor sunt trei factori: protecţia prin blindaj, puterea de foc şi mobilitatea. TR-ul nostru este inferior la toate cele trei capitole. 

3. Ati fi adeptul desfiintarii a 3 batalioane de tancuri sau pastrarii lor cu tehnica actuala in contextul importului a 2 batalioane de Leo2 SH, sau al modernizarii pe aceeasi bani a intregului parc TR-85 (probabil vreo 200 bucati) la un nivel M2 (specificat mai sus) cu sprijin KMW, eventual urmat ulterior de un batalion de import Leo2 A4. In care configuratie ati prefera sa luptati la o adica?

R. Eu sunt adeptul păstrării cu orice preţ a celor cinci batalioane de tancuri existente. Aş opta pentru importul a 2 batalioane de Leopard 2, condiţionând şi import de componente, dar şi de tehnologie pentru fabricarea acestora şi asamblarea la noi, astfel ca în cinci ani, cel tarziu în zece, sa avem cel puţin 3 batalioane de tancuri competitive.

De ce spun asta? Pentru că, iată, au trecut aproape 15 ani de când am scos TR-85-M1 şi lucrurile tărăgănează, abia dacă am reuşit să dotăm Batalionul de Tancuri de la Galaţi. Dar şi acolo, situaţia nu e roz, problemele tehnice “mărunte” care se perpetuează la acest tanc îi fac pe luptători să-şi “invidieze” colegii tanchişti care se instruiesc pe T-55 AM, care, aşa cum am mai spus, este totuşi inferior lui M1.

La o adică, m-aş mulţumi dacă în anul 2020 trupele noastre de uscat s-ar baza pe 3 batalioane  dotate cu Leopard 2 (Abrams) , unul de TR-85M1(2) şi unul de T55 AM/TR-85M1, cu perspectiva completării şi ultimelor 2 cu Leo(Abrams) şi chiar ceva pentru export! :)

4. Ati fi adeptul mixarii unor plutoane Leo2/ Abrams si TR-85M2 in acelasi batalion in situatii de lupta, in conditii de electronica/subsisteme, management al luptei, munitie similare sau compatibile? Avantaje/ dezavantaje ?

R. În condiţii de electronica/subsisteme, management al luptei, munitie similare sau compatibile, mixarea unor plutoane nu ar fi o problemă majoră. Chiar eu am fost comandantul unei unitaţi care a avut, la un moment dat, 2 companii de T-72, una de T-55AM, apoi una de TR-85-M1, una de TR-85 şi una de T-55  şi chiar am avut plutoane mixate la nivelul companiilor. Dar nu sunt adeptul unor astfel de mixaje. Primele probleme apar atunci cand mergi în poligon la tragerile de luptă, cu muniţie reală, de război şi vezi că te instruieşti pe altă tehnică decât cea pe care vei lupta! :)

 Am mai spus-o, şi o repet, cu regret. Timp de 4 ani aproape, cât am fost comandantul Batalionului 1 Tancuri “Vlad Ţepeş”, nimeni nu m-a întrebat nimic despre tancuri şi nici măcar nu eram ascultat dacă aş fi vrut să spun ceva.

Ştiaţi că aveam 23 TR-85-M1 în cazarmă, noi-nouţe unele, care stăteau frumos sub şopron, fără să am dreptul să-mi instruiesc subordonaţii pe ele?! Abia după ce am înaintat nenumărate rapoarte şi am reclamat faptul că tancurile “IES DIN GARANŢIA ACORDATĂ DE PRODUCĂTOR”, am reuşit să le scot la instrucţie. Bineînţeles că am tras alte ponoase.

În aceeaşi idee, cum credeţi că mă simţeam, eu, ca şi comandant de unitate, când mergeam în poligoanele de la Babadag sau Mălina, unde tragerile se executau numai cu TR-77-580, iar oamenii mei ar fi mers la luptă pe T-72, TR-85, T-55 şi TR-85-M1? Bineînţeles că rezultatele subunităţilor mele la tragerile din poligon erau cam de fiecare dată superioare celorlalte unităţi, dar, nu cumva ar fi trebuit să şi trag cu arma cu care voi lupta? 

Toate cele bune!

Col.(r) Ifim Trofimov

Realizarea tancului TR – 85 – 800

Realizarea tancului TR – 85 – 800

Paralel cu realizarea tancului românesc într-o primă variantă, începând cu anul 1974 au continuat lucrările de cercetare pentru realizarea "Sistemului energetic de mare putere pentru tancul românesc".
Analizele specialiştilor au reliefat că realizarea în România a unui grup energetic compus din motor şi transmisie care să genereze o putere mai mare de 800 CP în vederea satisfacerii nevoilor tancului din prima variantă, nu este posibilă fără o colaborare externă, în raport cu nivelul experienţei şi cunoştinţelor în domeniu autohton atât de la data respectivă cât şi în viitorul apropiat.
În anul 1976, Institutul Naţional de Motoare Termice şi-a exprimat disponibilitatea, totuşi, să realizeze motorul de 800 CP destinat tancului românesc într-o concepţie proprie, utilizând structura de bază a motorului MTU, celelalte anexe având o dispunere proprie soluţiei autohtone.

De asemenea, transmisia hidromecanică a fost proiectată de ICSITEM Bucureşti, pe baza unei transmisii model şi realizată de I.H. Braşov, asigurând montajul în T a cuplului motor-transmisie.

În perioada 1974-1982, în definitivarea soluţiei constructive pentru agregatul energetic de mare putere, s-au procurat şi utilizat ca surse de informaţii, modele de referinţă externe.

Între anii 1978-1986 a fost asimilat tancul mijlociu TR-85-800, cu motor de 830 C.P. şi transmisia hidromecanică, constituite în agregat energetic monobloc similar tancurilor occidentale.

Producţia de serie a tancului mijlociu TR-85-800 fiind executata între anii 1986-1990 cu un ritm mediu de 100 bucăţi pe an, comparabil cu cel al unor state cu vechi tradiţii în construcţia de blindate. 

Tancul TR-85-800

Principalele caracteristici ale acestui tanc sunt:

• Produs – 1982–1990
• Greutate – 42,2 t
• Echipaj – 4 militari
• Armament:
1.Tun
– Tipul tunului – cu ţeavă ghintuită
– Calibru – 100 mm
– Cadenţa de tragere – 4 -7 lovituri/minut
2. Mitraliera jumelată – 1 x 7,62 mm
3. Mitraliera A.A. – 1 x 12,7 mm

• Motor – diesel, 8 cilindri, 4 timpi, supraalimentat
– Puterea motorului – 830 CP
– Puterea specifică – 17,8 HP/t
– Transmisie – hidromecanica
• Presiunea pe sol – 0,925 daN/cm2
• Panta longitudinală – 32º
• Viteza maximă – 50 km/oră
• Autonomie – 400 km
• Unitatea de foc – 41 lovituri 100 mm, 3 500 cartuşe 7,62 mm, 500 cartuşe 12,7 mm
• Sistem de ochire – acţionare electrică în plan orizontal, acţionare hidraulică în plan vertical cu telemetru laser integrat şi SCF
• Distanţa măsurată – 200 … 5 000 m
• Distanţa loviturii directe cu APFSD – 4 000 m
• Protecţia prin blindaj:
– Turela 320 + 20 mm cu blindaj suplimentar
– Şasiu – 200 mm stratificat

http://rft.forter.ro/2010_2_t/06-arm/04.htm

Pozele color (cele 5 de mai sus) sunt foto tROfi

Despre T 72-ul dâmboviţean (2)

Atunci când se executau trageri sau aplicaţii cu acest tanc, noi, "ceilalţi", tanchişti, infanterişti sau artilerişti, nu aveam acces în poligon, fiind traşi "pe dreapta" şi nevoiţi să aşteptăm până la plecarea acestora.

Cel mai bun echipaj pe care l-am avut, cu Plt. ROMAŞCU CATALIN,
CEL MAI BUN COMANDANT de tanc şi de pluton

Mi-aduc aminte că odată, după ce am debarcat tancurile la Baia, (mă refer la perioada când eram la Medgidia şi aveam TR-77-580), în drum spre Poligonul Babadag, am fost dirijaţi într-o poiană departe de marginea pădurii şi am aşteptat acolo cam o jumătate de zi, fără să ni se explice motivul.
Să compari un tanc cu o bijuterie sau să-l numeşti aşa pare neverosimil, sau este deja o exagerare, însă tanchiştii care au lucrat şi s-au instruit cu/pe acest tip de tanc, aşa îi spuneau: o bijuterie de tanc.
Iar comparându-l cu un TR-77, TR-85 sau chiar şi cu T-55, oricât de subiectiv ai fi, ţinând partea tancurilor menţionate, nu ai cum să nu recunoşti superioritatea netă a lui T-72, datorită caracteristicilor sale tehnico-tactice: putere de foc sporită (tun de 125 mm, cu ţeavă lisă), 3 membri în echipaj (încărcare automată), putere specifică şi mobilitate mult mai mare, siluetă şi presiune specifică mai mică, aparatură de ochire şi observare, de vedere pe timp de noapte, de legătură radio şi alte instalaţii speciale net superioare (la acea vreme!) etc.
Aşadar, până în decembrie 1989, existenţa celor 30 de buc. T-72 a fost cât se poate de discretă, ele neapărând prin reviste, ziare sau la tv, cel puţin eu nu am ştiinţă de vreo poză, emisiune sau reportaj unde să fi fost tratat acest subiect. Aşa se face că la revoluţie, când au intrat în Bucureşti, aceste tancuri au fost considerate "tancuri inamice", deschizându-se foc asupra lor, cu TR-85, de către tanchiştii bucureşteni. 
Chiar dacă un T 72 a fost lovit (de câteva ori!) în placa din spate a cutiei blindate, marele noroc (nici nu ştiu cum să numesc această întâmplare) a fost că T 72-urile nu au ripostat. 
Închipuiţi-vă ce s-ar fi petrecut dacă Batalionul de T-72 dâmboviţean, care în acele zile de decembrie, dar fierbinţi, a parcurs drumul Târgovişte-Bucureşti de două ori, ar fi ripostat, deschizând focul cu tunul de 125 asupra celorlalte tancuri. 
Încă o dată o spun, şi o fac cu toată seriozitatea şi responsabilitatea:
Norocul nostru, al tanchiştilor, în special, şi al românilor, aşa, în general, este că nu toţi suntem tâmpiţi!
Iar ca şi corolar la această afirmaţie, ghinionul nostru însă este că mulţi sunt! (Va urma)  

TR-77-580: eşec, sau început de drum? (2)

Experienţa mea pe/cu TR-77-580 acoperă o perioadă lungă, mai exact, din 1981 şi până în 2008, fără însă a fi şi continuă. Dintre activităţile pe care le consider importante şi la care am luat parte amintesc taberele şi aplicaţiile cu trageri de luptă din poligoanele Babadag, Cap Midia şi Mălina, exerciţiile de conducere din Babadag, Topraisar, Medgidia, Basarabi, Mihail Kogălniceanu şi Taşaul, pregătirea şi transportul primelor tancuri în portul Constanţa pentru export, recepţia unui lot de tancuri la secţia din Mihai Bravu a FMGS şi altele. Soarta mi-a fost ca să particip la aplicaţia din vara anului 1982 din Poligonul Babadag, unde pregătirile au durat aproape trei luni pentru prezentarea în faţa lui Nicolae Ceauşescu a aplicaţiei cu trageri reale cu Batalionul de infanterie în apărare, întărit cu o companie de tancuri şi sprijinit cu focul a două divizioane de artilerie, aplicaţie la care au participat elicopterele de la Tuzla şi avioanele de la Ianca, Feteşti şi Mihail Kogălniceanu. In cadrul aplicaţiei, acolo, pe Dealul 6 Martie a fost organizată şi o expoziţie de armament şi echipament militar produs de industria românească, "vedetele" acelei expoziţii fiind tancurile TR-77-580 şi TR-85. Printre altele, văzute de mine atunci şi acolo, aş aminti Tunul de 130mm, instalaţia de decontaminare NBC cu motor de MIG, elicopterul IAR 330 Puma etc.
Pe timpul pregătirilor, fiecare din cele 10 TR-77-580 participante numai în cadrul dispozitivului de apărare (pentru că au mai fost alte 6 tancuri care au prezentat un exerciţiu de conducere), a tras un număr impresionant de lovituri. Din câte-mi aduc aminte, numai tancul meu a tras cam cinci unităţi de foc, asta însemnând 250 de lovituri de tun. Cred că nu exagerez!

Faptul că România a fost în măsură să fabrice şi să exporte un număr important de tancuri, este pozitiv, de netăgăduit şi important, nu-i aşa?! Pentru că nu oricine îşi poate permite acest lucru! :)
Tancul avea multe hibe. Caracteristicile sau performanţele lui sunt cele pe care le cunoaştem, dar bătăi mari de cap am avut cu altele, mărunte, la prima vedere, dar care practic îl făceau neoperaţional. Aş aminti aici o "amărâtă" de bară de torsiune de 30 cm, cea care angrena compresorul şi care crăpa dacă turai motorul în mod neglijent. Scoaterea din funcţiune a compresorului ducea în scurt timp la pierderea aerului comprimat, compromiţând în acest mod pornirea pneumatică a motorului, care era de bază. Iar înlocuirea acestui element simplu, nu era de loc simplă! :)
Tot soarta sau întâmplarea au făcut ca pe 5 aprilie 2004, în prima zi lucrătoare după accederea României în NATO, eu, în fruntea subordonaţilor din Batalionul 1 Tancuri "Vlad Ţepeş", să facem praf ţintele din poligonul Mălina, tot cu... "bătrânul" TR-77-580! :)
Şi ca să încheiem discuţia pe această temă, în 2008, la sfârşit de toamnă, dar şi de carieră militară, mi-a fost dat să primesc un lot de  TR-77-580, de această dată în Târgovişte, probabil pentru veşnica lor odihnă!
Iată de ce, îmi permit să spun că TR-77-580 trebuie văzut ca început de drum, şi nu ca un eşec!
Eşecul este atunci când pleci la drum şi nu eşti în stare să ajungi la destinaţie!
Sau dacă eşti "lost in space" şi nici măcar nu ştii unde vrei să ajungi!
Tot cu un eșec aș compara și "rătăcirea" României după decembrie 1989.

Povestea realizării tancului TR–77 / TR 580

Între anii 1974-1980 a fost asimilat tancul mijlociu românesc în variantele TR-77 şi TR-580.
Prima varianta (TR-77), a fost realizată la nivel de model experimental, un prototip şi o serie iniţială de 10 produse. Acest tip de produs, dorit a se realiza în concepţie pur autohtonă, dar şi cu colaborări externe, cu predilecţie vest-europene (germane) a constituit o primă etapă în istoria fabricaţiei tancului românesc. Deşi proiectat în ideea unei carcase mai mari, pentru a putea fi echipat cu un agregat energetic performant la acea dată (agregatul energetic al tancului LEOPARD 1). În cele din urmă a fost finalizat, din considerente legate de termenele de finalizare, într-o variantă de echipare cu motor V2 de pe produsul T 55, asimilat în România. Ulterior producţia a fost continuată cu produsul TR-580 (versiunea românească a tancului sovietic T-55).
Primul model experimental al tancului românesc a fost realizat la "Baza centrală de reparaţie tehnică de luptă "Mizil" (denumirea de atunci a Uzinei Mecanice Mizil) în anul 1974, de către Uzina Mecanică Mârşa. Astfel s-a reuşit să se realizeze seria zero de trei tancuri româneşti la jumătatea anului 1976. În luna octombrie 1976 primul produs pleacă în probe, probe ce durează circa 6 luni.
Apoi, către sfârşitul primăverii anului 1977, întreaga producţie s-a transferat la Uzina Mecanică Mârşa, unde în noua fabrică de produse speciale, urma să se realizeze întreaga producţie de tancuri a României. La nivelul anilor 1973 – 1975, investiţiile făcute la Mârşa au fost de peste trei miliarde de lei (adică peste 100 de milioane de dolari) ce reprezintă aproape 80% din întreaga investiţie programată.
În primăvara anului 1978 din raţiuni politice, întreaga pregătire de fabricaţie şi toţi specialiştii, bună parte din ei formaţi la Mizil, au fost transferaţi la Uzinele 23 August din Bucureşti, unde s-a înfiinţat o fabrică nouă.
Fabrica de Tancuri a fost înfiinţată în anul 1978 în baza Decretului nr.514/17.12.1978 – sub denumirea de Fabrica De Maşini Grele Speciale (F.M.G.S.) în cadrul Întreprinderii 23 August Bucureşti.

În perioada 1978-1980, nefiind finalizată investiţia proiectată pentru FMGS, aceasta şi-a desfăşurat activitatea în incinta Întreprinderii 23 August Bucureşti. În acest spaţiu în luna ianuarie 1979 a fost montat primul tanc românesc în Întreprinderea 23 August – F.M.G.S.
Până în luna august a aceluiaşi an au mai fost realizate încă 11 produse care, împreună cu primul , au participat – înainte de a fi repartizate unităţilor militare beneficiare – la parada militară organizată în Bucureşti cu ocazia zilei de 23 August, pe atunci Ziua Naţională a României.
Probele de încercări pe pistă au fost executate la aceeaşi uzină iar probele de verificare a aparatelor de tragere de pe tanc s-au realizat în poligoanele specializate ale armatei. Până în luna octombrie 1979 FMGS, în hala–depozit din incinta Uzinelor 23 August, mai realizează încă 11 tancuri.
În paralel s-a derulat investiţia pentru Fabrica de Maşini Grele Speciale, în vecinătatea Uzinelor 23 August Bucureşti, prin dezafectarea spaţiului ocupat în acel moment de un depozit de combustibil solid pentru populaţie, precum şi în localitatea Mihai Bravu din judeţul Giurgiu, unde a început construirea pistei şi a poligonului de rulaj şi încercări, bazinul cu apă pentru verificarea etanşeităţii, hala de retuşuri şi finisări, etc. Această investiţie se finalizează la sfârşitul anului 1979.
Începând cu luna februarie 1980, FMGS îşi desfăşoară activitatea în noua investiţie, dar lucrările de realizare a investiţiei din localitatea Mihai Bravu, întârziind mai bine de un an. Din acest motiv, încercările pe pistă şi în poligon a celor 25 tancuri produse în 1980 s-au efectuat tot la Uzina Mecanică Mizil şi la Jegălia, judeţul Călăraşi. Investiţia de la Mihai Bravu a fost finalizată în semestrul II -1981.
Capacitatea proiectată a investiţiei era de 210 tancuri şi 100 seturi piese de schimb pe an.
Prin Decretul 474/26.12.1983, s-au dispus măsuri tehnico-organizatorice de creştere a capacităţii de producţie de la 210 tancuri pe an la 500 tancuri şi au fost aprobate structurile necesare funcţionării fabricii în condiţii de autonomie, având posibilitatea deschiderii unui subcont în bancă.
În acest scop, suprafeţele de lucru cresc spectaculos printr-un amplu program de investiţii. Noile capacităţi fac posibilă organizarea procesului de producţie a tancului TR – 85, care să realizeze calitatea prescrisă şi – în acelaşi timp – numărul de bucăţi necesar.
Cu toate acestea, fabrica a funcţionat în continuare ca fabrică dependentă (a 5-a fabrica) în cadrul Întreprinderi 23 August.
În anul 1990 prin H.G. nr.1329/21.12 1990 s-a dispus că începând cu data de 01.01.1991, Fabrica de tancuri să treacă din organica întreprinderii 23 August Bucureşti (devenită S.C. FAUR S.A.) în organica Grupului Industrial al Armatei – Regie autonomă, sub denumirea de Uzina Mecanică Bucureşti, având statut de unitate militară, cu organizarea şi dotarea actuală. În acest fel, cu capacităţile finalizate nu se puteau asigura obiectivele planificate de realizare a 500 tancuri pe an, ci numai de 210 tancuri, capacitate ajunsă la maturitate în anul 1983.

Producţia de serie

Pentru a se putea trece la producţia de serie era necesar ca industria orizontală, cu cele peste 141 de întreprinderi colaboratoare, să asimileze materii prime şi materialele cu caracteristici speciale, nenumăratele piese şi subansambluri de complexitate deosebită din componenţa tancului şi să furnizeze agregate, instalaţii speciale, sisteme complexe pentru care s-au realizat în unităţile respective fabrici, secţii de producţie specială, linii specializate etc.

Datorită faptului că uzina din Mârşa nu era încă pregătită să realizeze carcasele, primele 10 carcase de tanc au fost fabricate la Uzina Automecanică din Moreni, care avea dotările necesare.
Producţia de serie pentru tancul mijlociu TR-77-580 se desfăşoară în perioada 1979-1985, în care au fost fabricate 405 tancuri. 

Tancul TR-580 

Principalele caracteristici tehnico-tactice ale produsului TR 580 sunt:
• Produs – 1979 – 1985
• Greutate – 42 + 3% t
• Echipaj – 4 militari
Armament:
• Tun
– Tipul tunului – cu ţeavă ghintuită
– Calibru – 100 mm
– Cadenţa de tragere – 6 lovituri/minut
• Mitraliera jumelată – 1 x 7,62 mm
• Mitraliera A.A. – 1 x 12,7 mm
• Motor
- V2 55 diesel, 12 cilindri, 4 timpi, supraalimentat ;
– Puterea motorului – 580 CP
– Cutia de viteze – mecanică
– Puterea specifică – 13,8 CP/t
– Presiunea pe sol – 0,895 daN/cm2
– Viteza maximă – 50 km/oră
– Autonomie – 380 km
• Unitatea de foc: 50 lovituri 100 mm, 3 500 cartuşe 7,62 mm, 500 cartuşe 12,7 mm
• Sistem de ochire – acţionare electrică în plan orizontal, acţionare hidraulică în plan vertical, fără SCF
• Distanţa măsurată – 200 … 5 000 m
• Distanţa loviturii directe cu APFSD – 4 000 m
• Protecţia prin blindaj :
– Turela – 320 + 20 mm cu blindaj suplimentar
– Şasiu – 200 mm stratificat

Locotenent-colonel ing. Alexandru CARAVAN 

http://rft.forter.ro/2010_2_t/06-arm/04.htm

TR-77-580: eşec, sau început de drum?

      Sunt ofiţer promoţie 1981 iar prima mea subunitate în care mi-am început cariera a fost Plutonul 1 Tancuri, din Compania 1 Tancuri a Batalionului de Tancuri din Regimentul 40 Mecanizat "Călugăreni". Am fost 3 ofiţeri tanchişti din promoţie (25 în total, din care 18, infanterişti) care am ajuns la acel regiment, al cărui comandant era tot tanchist la acea vreme, Lt.col. Petre Moraru, cel care l-a succedat pe Col. Roland Pârlogeanu.

"Nu daţi cinstea pe ruşine", a fost expresia cu care ne-a întâmpinat, expresie care a fost un fel de "botez" pentru noi. O spun cu mândrie, cei trei ofiţeri de tancuri, promoţie 1981, care ne-am "ciocnit" valizele în gară la Medgidia în septembrie 1981, niciodată, nu am dat cinstea pe ruşine! Până în ziua de azi! Şi aviz cârcotaşilor, nici de azi, înainte! :)

În dotarea subunităţii aveam tancuri TR-77-580, despre care nu învăţasem în şcoala de ofiţeri, dar la prima vedere mi-am dat seama că nu-i o enigmă, fiind foarte asemănător cu T-55-ul pe care-l ştiam ca pe Tatăl Nostru. Nici nu e de închipuit ce-am simţit atunci când am intrat în tancul meu, curiozitatea, satisfacţia, mândria, mirosul de nou, împlinirea dar şi o bucurie nevăzută punând stăpânire pe mine şi scoţându-mă afară după numai câteva minute, în aplauzele şi promisiunile plutonului meu:

- Toa' lent, nu vă fie frică, ce nu ştiţi, vă învăţăm noi!

Faptul că aveam tancuri noi, chiar dacă nu la fel de sprintene (TR-77-580 este cu 11 tone mai greu ca T-55), dar cu aceeaşi putere de foc, mai sigure în privinţa protecţiei prin blindaj, a celei antinucleare şi NBC, cu un confort sporit în camera de luptă, cu unitate de foc mai mare, dar mai ales, faptul că scria pe ele MADE ÎN ROMÂNIA, îmi dădea un sentiment deosebit şi constituia un motiv să nu-mi bat joc de munca celor care au năduşit să producă acest tanc. 

Pentru că la producerea lui au năduşit străbunii noştri, părinţii mei, ai tăi, ai prietenilor noştri şi toţi românii.  

Avea şi multe puncte slabe: puterea specifică, autonomia, viteza, faptul că noaptea, arăta ca un pom de crăciun, dacă era privit în infraroşu normal, şi ca un soare, dacă pornea AVN-urile, etc., toate astea nu mi s-au părut chiar nelalocul lor, adică, de neacceptat, căci, eram convins atunci, că nu vom forţa Marea Neagră ca să atacăm Uniunea Sovietică! :) 

Despre TR-77-580, cât şi despre TR-85 şi altele, va urma...

  Se pare că trecerea timpului îşi spune cuvântul. "În cuiul cătării" am mărturisit cu ce m-am ales din Medgidia, iar în Romania Military am vorbit despre ce am consemnat mai sus.

Cred că cel mai în măsură să vă invite ca să veniţi la noi, la Medgidia, este Dan Spătaru.

 

 

 

Tancurile... încotro?

      Este început de martie, iar primăvara vine peste noi cu vreme capricioasă, dar şi cu speranţă înmiresmată de brânduşe, ghiocei şi lăcrimioare.

        Aproape treizeci începuturi de primăvară m-au prins în poligon, printre tanchişti şi tancuri. Multe lucruri am uitat, multe aş vrea să uit, dar mai sunt şi unele de care-mi aduc aminte cu plăcere şi duioşie chiar. Sunt acele momente când, într-un izbitor contrast cu ceea ce făceam sau urma să se întâmple, găseam o clipă să cobor din tanc şi să mă aplec peste un ghiocel sau o brânduşă ca să mă las uimit de cele mai simple şi nevinovate frumuseţi ale pământului, ştiind că peste o altă clipă vor fi făcute una cu ţărâna de şenila care va trece peste ele.

         Luaţi această introducere drept un mărţişor, pentru că urmează o pledoarie pentru o armă dură şi... bărbătească.

         Oare de ce, armatele moderne ale lumii, care dispun şi utilizează deja mijloace de luptă mult mai sofisticate decât tancul, nu renunţă, ba chiar diversifică şi perfecţionează continuu mijloacele blindate, şi în special, tancurile?

         Răspunsul poate fi găsit în faptul că mult timp de aici înainte, componenta terestră a luptei armate va avea rolul decisiv în înfrângerea adversarului în război şi obţinerea victoriei, iar în cadrul acestei componente, blindatele, şi în mod deosebit, tancurile, sunt acele mijloace compatibile cu războiul în mişcare.

         O istorie militară adunată în milenii a consacrat o „regină” a bătăliilor, infanteria, care are cam aceeaşi vârstă cu însăşi oştirea. Un singur război mondial din secolul XX a fost suficient însă pentru a consacra şi un „rege” al bătăliilor – tancul – deşi premise ideatice şi chiar materiale au anticipat apariţia acestui mijloc de luptă încă din antichitate.         Generalul francez Bertrand a consemnat acest fapt, spunând că „tancul a fost regele bătăliilor în cel de-al doilea război mondial”.  Şi acelaşi general a mai spus ceva profetic la adresa tancului: „Sfârşitul dominaţiei sale este anunţat periodic. Aceasta constituie însă o gravă eroare, deoarece tehnologia actuală permite sporirea puterii şi mobilităţii tancului concomitent cu reducerea vulnerabilităţii lui”.

         „Regina” bătăliilor are o tradiţie frumoasă, dar „regele”, când adulat, când contestat, are o existenţă tumultoasă, viitorul acestuia fiind o continuă incertitudine. Şi această incertitudine este menţinută chiar de cei care facem pledoarii pro tanc. Aţi observat că toate citatele referitoare la rolul şi viitorul tancurilor au două părţi distincte, întâi prezintă realitatea existenţei acestora, urmată imediat de justificarea necesităţii menţinerii lor?

         Spre exemplu, iată ce a spus celebrul general israelian Tal: „Tancurile continuă să existe. Nu pentru că nu pot fi distruse de armele înalt tehnologizate, ci pentru că au capacitatea să le înfrunte pe câmpul de luptă.”

         Colonelul Jeremy Taylor, referindu-se şi el la tancuri, sublinia : „Caracteristicile unice ale tancurilor, puterea de foc, rezistenţa în condiţii grele, agilitatea, capacitatea de a cuceri şi menţine puncte de teren,  schimbă cursul luptei, dacă nu chiar al războiului... şi este de dorit să perfecţionăm aceste calităţi din când în când”.

         Generalul german Hildebrant a surprins acest adevăr într-o afirmaţie mult mai categorică, spunând că „esenţa tuturor concepţiilor şi scopul tuturor acţiunilor ar fi nu numai de menţinere a tancului în poziţia de rege pe câmpul de luptă, ci şi ridicarea forţei de pătrundere a trupelor de tancuri”.

         Tanchiştii români au avut şi ei propria contribuţie la procesul de încoronare a regelui bătăliilor, luptând cu vitejie în ultima conflagraţie mondială şi dând prinosul de sânge pe frontul din est, în ţară şi în vest.

         De asemenea, tancurile au fost prezente în punctele fierbinţi ale Revoluţiei din 1989, reprezentând o garanţie pentru români că Armata este o forţă şi este a poporului, iar victoria, şi cu sprijinul acestora, va fi asigurată.

         Referindu-mă concret la viitorul tancurilor, părerea mea este că în acest moment istoric (cu tot ce înseamnă criză morală, economică şi financiară), nu se poate vorbi de o armată fără tancuri.

         Desigur, sunt mulţi care-şi pot închipui şi chiar îşi doresc o armată fără tancuri. Aşa cum sunt şi mulţi care văd o armată puternică fără avioane sau nave de luptă.

         Trei arme care au apărut la începutul secolului XX deţin supremaţia pe glob, ca mijloace moderne de luptă. Acestea sunt: avionul - în aer, submarinul – în/sub apă şi tancul, pe uscat. Ce este interesant, tancul, aşa cum îl ştim, deşi este o armă terestră, dintre cele 3 mijloace de luptă amintite, este ultimul care a apărut.

          Iar cum celelalte două cunosc o dezvoltare fără precedent, nici tancul nu poate să rămână în urmă sau să dispară.

          Cei care-l contestă, îmi vor servi imagini cu tancurile distruse prin Irak, Afganistan, Egipt, alte locuri fierbinţi de pe acest pământ sau filme cu recentele evenimente din Siria, unde vedem cât de neputincios este şi mai ales, cât de uşor poate fi distrus.

          Eu aş zice că e ceva normal, pentru că războiul se lasă cu pierderi umane şi distrugeri uriaşe, care în principal, se datorează celor care conduc, celor care luptă, cum luptă şi abia apoi, cu ce luptă.

          Pe de altă parte, există şi avioane moderne care cad şi chiar submarine care se duc la fund şi nu mai pot ieşi la suprafaţă, fără ca măcar să fie angajate în vreo luptă.

          Deşi imaginaţia nu-mi lipseşte, eu unul, nu-mi pot îmagina Armata, în general, iar Forţele Terestre, în special, fără tancuri. Deci tancurile  vor continua să existe, din necesitate. Dacă tancul nu ar mai avea potenţial, credeţi că ar mai fi existat această admiraţie faţă de el, lesne de urmărit în emisiunile ştiinţifice ale unor posturi TV celebre?  

         În cadrul Forţelor Terestre, tancurile trebuie să reprezinte în continuare nu numai principala forţă de izbire a acestora, ci şi centrul lor de greutate. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că tancul este suportul blindat cel mai uşor pretabil folosirii tuturor sistemelor inteligente. Iar dacă momentan, nu ne putem permite tancuri de ultimă generaţie, îmi exprim convingerea că suntem în măsură să compensăm acest neajuns printr-un ridicat nivel de instruire al tinerilor tanchişti.

         În prezent, tancul românesc TR-85-M1 „Bizonul” reprezintă „vârful de lance” al forţelor noastre de uscat. Acesta este rezultatul aplicării unor modernizări vechiului TR-85, cele mai importante fiind: utilizarea unei aparaturi de ochire cu parametri superiori; aparatură de vedere pe timp de noapte de tip pasiv; cameră termală; introducerea în unitatea de foc a proiectilului tip săgeată; asimilarea unui nou sistem de conducere a focului, având telemetrul laser integrat în aparatul de ochire şi calculator balistic; şenilă cu progresie mărită; frâne de tip uscat; sistem de detecţie şi stingere a incendiilor cu agent netoxic şi timp de reacţie foarte scurt; dispozitiv de avertizare la iluminare laser şi infraroşu; staţii radio cu salt în frecvenţă şi canale securizate. 

         Subliniez faptul că TR-85M1 este compatibil cu standardele NATO.

         Este normal să ne dorim un tanc mai bun. Dar traversăm o perioadă în care o ceaţă densă ne-a învăluit nu numai sufletele şi viaţa, ci chiar şi ceea ce ar mai putea s-o risipească. Iar unul din mijloacele pe care aş miza pentru risipirea ei este industria noastră de apărare.

         Având în vedere tărăgănarea şi nehotărârea care ucide zborul aripilor româneşti prin neluarea unei decizii în privinţa achiziţionării unui avion de luptă, îmi exprim părerea asupra celui mai bun tanc pe care-l poate achiziţiona România, fiind convins că acesta trebuie să fie un nou tanc românesc.

          Îmi închei pledoaria cu acest citat al lui Gheorghe Toma, care este un cunoscut tanchist român, ce mi-a fost dascăl şi mi-a rămas prieten:         

         „Călcând siguri prin existenţa noastră de tanchişti, împletind permanent teama cu bucuria, vom şti la momentul potrivit, pentru oricare dintre posibilii agresori, să fim o surpriză continuă, într-o linişte ciudată”. 

Despre T 72-ul dâmboviţean (7)

Aproape că am epuizat pozele pe care le-am avut cu T 72-ul dâmboviţean. Cred că am devenit şi enervant, şi plictisitor. Cel puţin din două puncte de vedere: primul ar fi acela că este foarte plictisitor să vorbeşti despre ceva sau cineva bătrân, dar care, este tânăr, iar al doilea, ar fi acela că, este ucigător de enervant să-l ştii şi bătrân, şi virtuos, şi frumos, şi mai bun, şi mai capabil decât tine.
Voi încerca să-mi iau rămas bun de la tanchişti într-un mod corect, zic eu şi grăbesc despărţirea numai pentru că am de gând să scriu şi despre altceva. 

Pentru a nu da loc la interpretări, faptul că se va renunţa la tancurile T-72 mi-a devenit clar în septembrie 2001, la primele trageri de luptă, atunci când, după ce mi-am instruit oamenii pe T-72, am ajuns în poligon cu ei şi am tras de luptă cu TR-77-580. Imediat, în iunie 2002 a venit prima restructurare, când unitatea a fost redusă drastic şi toate funcţiile au fost reduse, în ciuda faptului că începusem să primim TR-85-M1 şi să ne instruim pe acesta. Se pare că la noi în ţară, prostia primează, şi cu cât eşti mai tâmpit şi îngâmfat, cu atât poţi avea sorţi de îzbândă, dacă dai din coate iar mâinile le foloseşti la cărat diverse plocoane.
Deşi era deja stabilit clar, în doctrina sa de apărare, că în România, vor rămâne 5 batalioane de tancuri, printre care şi cel din Târgovişte, pentru faptul că era cel mai bun (nu am mai comentat şi arătat rezultatele tragerilor la care am participat cu alte unităţi, unde eram net superiori, sub toate aspectele - instruire, coeziune, iniţiativă, disciplină, spirit de echipă etc.), pentru faptul că avea cea mai bună tehnică (aici includ şi cele 30 buc. T-72), pentru faptul că unitatea avea cea mai potrivită aşezare strategică pentru o unitate de tancuri (nu întâmplător, la 1 ianuarie 1921 la Târgovişte s-a constituit întâiul Regiment de Care de Luptă din România!), pentru faptul că are nişte utilităţi la care alte unităţi nici nu visează (cale ferată şi rampă de îmbarcare-debarcare în interiorul cazărmii, poligon, tancodrom, loc de trecere prin vad, vad adânc şi pe sub apă chiar în cazarmă, săli de pregătire şi instrucţie, depozite de muniţii şi alte facilităţi, etc.), ce explicaţie poate fi găsită pentru desfiinţarea ei?!
Decât aceea că, pentru mulţi, scaunul este foarte important şi doar ceea ce aşează pe scaun folosesc la gândit, capul lor fiind doar un obiect de decor, pe care-l poartă doar ca să nu le plouă în gât. Aceasta este explicaţia mea pentru desfiinţarea unităţii, destrămarea subunităţilor, împrăştierea oamenilor pe la alte structuri sau trecerea lor în rezervă şi mai apoi, reînfiinţarea ei cu tehnică mai proastă.

Mai fac câteva precizări:
Toată tehnica, muniţia, armamentul şi materialele existente în unitate au fost redistribuite la alte unităţi şi depozite. 
Cele 30 buc. T-72, care până atunci au fost adăpostite în remiza specială destinată acestora, au părăsit unitatea în ianuarie 2005, toate fiind în stare operativă, dispunând de 6 (şase) unităţi de foc pentru tunul de 125mm, de o rezervă semnificativă de piese şi subansambluri de rezervă şi nu mai puţin de... 21 de motoare (noi-nouţe!-mă rog, aparţin anilor 80, dar păstrate la ţiplă!), existente (cred că şi astăzi) la Depozitul 129 Materiale Tehnice, unde am fost comandant până la 9 ianuarie 2009.
Dintre cele 30 buc T-72, 5 le-am dat la Piteşti, la rugăminţile mele, cu intervenţia şi sprijinul domnului general Gâţă Îlie, care era inspector pentru Arma Tancuri, iar 25 de buc. au ajuns, pe propriile şenile, la Centrul de Depozitare de la Voluntari.
Apropos, iată ceva ce n-a văzut Parisul:

Acesta este de fapt "tancul secţionat" aşa cum a fost numit în anumite comentarii. În realitate, este simulatorul sau "trenajorul" pentru tancul T-72, cel care a fost predat în ianuarie 2005 la Piteşti, la UM 01261, în stare de funcţionare.
Şi acum, în încheiere, aş vrea să-i numesc pe câţiva foşti colegi de-ai mei, care mi-au plăcut atunci când ne-am instruit pe T-72 sau pe cei care m-au ajutat, printr-un real aport, să desfiinţez unitatea, fără probleme. 
Gradele lor menţionate aici sunt cam cele de atunci, deşi, mulţi au făcut facultăţi, au înaintat în grad şi funcţii, lucru de care sunt mândru. Pentru cei mai mulţi, va fi o surpriză, deoarece nu i-am lăudat şi nu am vorbit de atunci despre ei, niciodată. 
Probabil că vor fi şi câţiva cărora nu le-am găsit numele şi care lipsesc din listă.
Să nu fie cu supărare.
Toţi cei pe care-i amintesc, sigur au văzut şi au pus mâna pe un T-72!
Mr. Antofie Cătălin
Mr. Niţă Gabriel
Plt.maj. Furieş Daniel
Plt.maj. Cazacu Marian
Plt.maj. Ştefan Ionel
Cpt. Alexa Bogdan 
Cpt. Văduva Adrian
Plt.maj. Duca Vasile
Plt.maj. Constantin Florian
Cpt. Zamfirescu Dănuţ
Plt.adj. Budescu Vasile
Mr. Goloiu Gabriel
Cpt. Torcică Valentin
Plt.maj. Oişte Valentin
Cpt. Chiţulescu Justin
Plt.maj. Dima Claudiu
Mr. Savu Nicolae - Dumnezeu să-l ierte!
Plt.maj. Stângă Gabriel
Plt.maj. Mihai Roger
Cpt. Voicilă Dănuţ
Plt. Antonescu Marius
Sg.maj. Nicolae Fănică
Lt. Ungureanu Silviu
Sg.maj. Vişan Petre
Sg.maj. Petrişor Robert
Plt.maj. Stoica Ion
M.m. Negriţoiu Constantin
Plt.maj. Drăghici Eduard
Plt. Paraschiv Marian
Lt. Diaconu Mugurel
Sg.maj. Joiţoiu Gheorghe
Plt.maj. Preda Emil
Sg.maj. Dragomir Robert
Plt. maj. Sichim Daniel
Plt. Greaca George
Plt. Petrea Constantin
Plt. Romaşcu Cătălin - Cel mai bun (subofiţer) comandant de tanc şi de pluton pe care l-am avut
Sg.maj. Ene Nicolae
Sg.maj. Niţoi Ioan
Sg.maj. Sandu F Ionuţ
Plt. Vancea Criatian
Sg. Guşoi Cristian
Sg.maj. Ciobanu Nicolae
Plt.maj. Angelescu Eduard
Cpt. Voicu Gheorghe - un om deosebit, sub toate aspectele
Plt. Nicolae Florin
Sg.maj. Bărboiu Gheorghe
Sg.maj. Costache Viorel
Plt.maj. Florea Liviu
Plt.maj. Iosifescu Florentin
M.m. Ocnaru Marius
Sg.maj. Piroşca Sandu
Lt. Chiţulescu Justin
Sg.maj. Andrei Mihail Marin Alin - Dumnezeu să-l ierte!
Plt. maj. Puşcoiu Mihai
Sg.maj. Pătru Cristian
Sg.maj. Preda Ionel
Sg.maj. Giurea Octavian
Sg. Mitroi Robert
M.m. Sandu Gheorghe
Sg.maj. Zidaru Mădălin
Cpt. Drăgoi Laurenţiu - (în afara unor calităţi evidente de om şi ofiţer) a renunţat la prima de merit, consemnând asta în scris, în favoarea unui subofiţer din subunitate
Plt.maj. Stănescu Constantin
Plt. Ghinescu Marius
Plt. Cososchi Lucian
Plt. Ene Emil
Plt. Stanca Viorel
Plt.maj. Stan Cătălin
Plt. Paraschiva Florin
Lt. Georgescu Iuliu
M.m. Voicu Sorin
M.m. Pătraşcu Cătălin
M.m. Abălaru Daniel
Plt. Ştefan Viorel
Sg.maj. Matei Marcel
Sg.maj. Deliu Florin
M.m. Trandafir Valentin
Plt.maj. Şerban Ion
Şi pentru a pune punct acestei serii de articole, iată cum arată acum T 72-dâmboviţean: 

(Mulţumesc pentru foto de mai sus domnului Victor Sămărtinean)