Eram singur, tânăr și neliniștit, cum vine vorba. Priveam prin geam degajat,
având două arme forte: teama și elementul surpriză.
„Regele unei ţări ploioase”, cartea lui Freeling, o uitasem, cred că în tancul lui Tofăleanu, atunci când a trebuit să demonstrez că turela se mişcă, adică se învârte, dacă nu e blocată.
Prin faţa ochilor mei, se perindau, pasager, când încolo, când încoace, oameni, camarazi de-ai mei, care arătau ca nişte năluci.
Nu-mi venea să cred că ceea ce, la nici ce m-ar fi dus gândul să cred,
se întâmpla chiar atunci. Iar eu abia intrasem în serviciul de zi, ca ajutor al OSU. Eram locotenent major, șef de stat major al batalionului de tancuri din Regimentul 40 Mecanizat "Călugăreni".
Abia intrasem în serviciul de zi, OSU plecase inopinat în misiune (asta o aflai a doua zi!), iar eu rămăsesem fără cartea lui Freeling, pentru că o uitasem în ultimul tanc.
- Haideţi, toa’lent-major, daţi-mi şi mie nenorocita aia de armă...
- Imediat nea’Marine, vă servesc cu plăcere! Dar să aveţi mare grijă de ea, pentru că...
- Da, ştiu s-o folosesc, dar am crezut că în viaţa asta, nu va mai fi nevoie de ea...
- Bine, ai dreptate! Dar pentru orice eventualitate, fii atent aici, verifică ceea ce-ţi spun şi semnează aicişa, în registru...
- Semnez, bine toa’le-major, da’ să nu credeţi că voi căra după mine această povară!
- Facă-Se voia celui de Sus, nea Marine! Ştii că n-o fac de capul meu. Crezi că mie-mi convine să stau închis, aici, acum?
- Ştiu, toa’le-major, să vă dea Dumnezeu sănătate! spuse nea Marin şi dispăru după uşă.
Rămăsesem iar singur. Trebuia deja demult să fi fost schimbat din serviciu, dar, aşa cum mi s-a spus, era o situaţie excepţională!
Căpitanul Gheorghiu Dan, cel care era adevăratul OS, eu fiidu-i doar ajutor, plecase în fruntea Detaşamentului pe care-l conducea, iară eu, iar, singur!
Aveam în faţă un pupitru cu patru telefoane. Frumos pupitru, dar doar atât, pentru că niciunul dintre telefoane nu funcţiona. Mai aveam, lateral, un ATI-52, cu manivelă. Ridic receptorul şi învârt un pic la manivelă...
- Daaaaaa! Fiţi atenţi, pleacă lovitura!
Nu am avut timp să reacţionez, căci o străfulgerare, urmată de un zgomot teribil, mi-au întrerupt singurătatea.
Prima rachetă CUB a regimentului vecin, îşi luase zborul!
având două arme forte: teama și elementul surpriză.
„Regele unei ţări ploioase”, cartea lui Freeling, o uitasem, cred că în tancul lui Tofăleanu, atunci când a trebuit să demonstrez că turela se mişcă, adică se învârte, dacă nu e blocată.
Prin faţa ochilor mei, se perindau, pasager, când încolo, când încoace, oameni, camarazi de-ai mei, care arătau ca nişte năluci.
Nu-mi venea să cred că ceea ce, la nici ce m-ar fi dus gândul să cred,
se întâmpla chiar atunci. Iar eu abia intrasem în serviciul de zi, ca ajutor al OSU. Eram locotenent major, șef de stat major al batalionului de tancuri din Regimentul 40 Mecanizat "Călugăreni".
Abia intrasem în serviciul de zi, OSU plecase inopinat în misiune (asta o aflai a doua zi!), iar eu rămăsesem fără cartea lui Freeling, pentru că o uitasem în ultimul tanc.
- Haideţi, toa’lent-major, daţi-mi şi mie nenorocita aia de armă...
- Imediat nea’Marine, vă servesc cu plăcere! Dar să aveţi mare grijă de ea, pentru că...
- Da, ştiu s-o folosesc, dar am crezut că în viaţa asta, nu va mai fi nevoie de ea...
- Bine, ai dreptate! Dar pentru orice eventualitate, fii atent aici, verifică ceea ce-ţi spun şi semnează aicişa, în registru...
- Semnez, bine toa’le-major, da’ să nu credeţi că voi căra după mine această povară!
- Facă-Se voia celui de Sus, nea Marine! Ştii că n-o fac de capul meu. Crezi că mie-mi convine să stau închis, aici, acum?
- Ştiu, toa’le-major, să vă dea Dumnezeu sănătate! spuse nea Marin şi dispăru după uşă.
Rămăsesem iar singur. Trebuia deja demult să fi fost schimbat din serviciu, dar, aşa cum mi s-a spus, era o situaţie excepţională!
Căpitanul Gheorghiu Dan, cel care era adevăratul OS, eu fiidu-i doar ajutor, plecase în fruntea Detaşamentului pe care-l conducea, iară eu, iar, singur!
Aveam în faţă un pupitru cu patru telefoane. Frumos pupitru, dar doar atât, pentru că niciunul dintre telefoane nu funcţiona. Mai aveam, lateral, un ATI-52, cu manivelă. Ridic receptorul şi învârt un pic la manivelă...
- Daaaaaa! Fiţi atenţi, pleacă lovitura!
Nu am avut timp să reacţionez, căci o străfulgerare, urmată de un zgomot teribil, mi-au întrerupt singurătatea.
Prima rachetă CUB a regimentului vecin, îşi luase zborul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Oricine poate comenta.
Reamintesc totuşi ce a spus Socrate: Vorbeşte ca să te cunosc.