joi, 28 februarie 2013

Ciorba de oase

      
Atmosfera era tensionată, unitatea fiind în așteptarea comisiei de la eșalonul superior.  În afara santinelelor, nu vedeai niciun militar izolat sau umblând brambura. Subunităţile erau încolonate şi aliniate în faţa sălii de mese, iar militarii, unul câte unul, începuseră să intre la masă.
Conform programului,  de la ora 14.30 era masa de prânz.
Ca OSU nou care abia am luat serviciul în primire, aşteptam sosirea comisiei de la eşalonul superior. Pentru că mi s-a ordonat s-o aştept urgent, fără să mi se precizeze nici timpul şi nici locul, am început să merg cu paşi măsuraţi, între capătul aleii principale, a celei din mijloc şi a intrării în cantină, cele trei puncte terminus ale drumurilor din unitate.
La un moment dat, la capătul aleii ce dădea spre cantină, apare un ARO care se opri la câţiva paşi de mine. 
N-am apucat să-mi iau ţinuta regulamentară pentru raport, căci,  prin geamul deschis auzii o voce fermă şi hotărâtă:
- Căpitane, unde e comandantul?
- În sala de şedinţe, să trăiţi! Aşteaptă comisia...
- Bine. Ştiu unde este. 
Giulan, coboară aici! Începem inspecţia cu sala de mese! Căpitane, nu te formaliza, îl cunosc pe comandant, dumneata însoţeşte-l pe maiorul Giulan.
- Am înţeles, să trăiţi!
Auzisem de maiorul Giulan: i se spunea UFO. Din păcate, nu mă interesasem de ce i se spunea aşa.
Dintr-o dată, iată-mă faţă-n faţă cu UFO! Întâlnire de gradul III pe nepusă masă!
- De ce trupele stau şi nu fac nimic?
- Care trupe? Sunt militarii întorşi de la instrucţie şi aşteaptă intrarea la masă...
- Lipsă de respect! Nimeni nu s-a întors şi n-a strigat "Atenţiune"! Scaunul ăsta de ce n-are spătar?
- E taburet...
- De ce e mizerie, de ce miroase urât, a ce miroase?
- A mâncare!?
- Da?! Ce mâncare aveţi astăzi?
- Ciorbă de oase, pilaf de orez...
- Încetează! Voi! - şi se adresă celor patru camarazi de la prima masă ocupată complet. Mâncaţi ciorbă? - ?! Bieţilor soldaţi le rămăseseră lingurile în aer.
- Ciorbă de oase?!
- Da, să trăiţi!
- Ia să văd eu dacă aveţi oase în farfurie... Căpitane, ăsta de ce n-are?! Unde-s oasele?!...

duminică, 24 februarie 2013

Umor cazon (3)

- Domnule sergent, dacă un soldat îi zice superiorului că e tâmpit, păţeşte ceva?
- Este pedepsit pentru insultă.
- Dar dacă numai o gândeşte?
- Atunci nu e pedepsit, pentru că nu se poate dovedi că şi-a insultat superiorul.
- Ei bine, în momentul acesta, eu asta gândesc!


Generalul se arătă foarte mulţumit de mâncarea de la popota soldaţilor:
- Drept să vă spun, de foarte multă vreme nu am mai gustat ceva atât de bun.
- Nici noi, să trăiţi, domnule general! răspunseră soldaţii.


- De ce nu saluţi, soldat? întrebă colonelul vexat.
- Ştiţi, noi acum am venit şi încă nu ne-a făcut nimeni cunoştinţă...


- La ce armă ai vrea să fii repartizat? este întrebat un tânăr la recrutare.
- La marină.
- Ştii să înoţi?
- De ce? Nu mai avem nave?


- Ce fel de soţ să-mi aleg, mamă?
- Draga mea, cel mai bine e să te căsătoreşti cu un militar. Dimineaţa îşi face patul, ştie să spele şi să calce, îşi coase ciorapii şi nasturii, ştie să gătească, dar cel mai important e că ştie să execute ordinele superiorului...

miercuri, 20 februarie 2013

TR-2013, noul tanc românesc

Importanţa programului de relansare a producţiei militare româneşti îi făcu pe membrii CSAT să fie ochi şi urechi. Ministrul apărării făcu o pauză până-şi auzi clipocitul pleoapelor, după care, cu o ezitare abia percepută în glas, spuse:
- Doamnelor şi domnilor, iată... şi mai făcu o pauză să verifice dacă e vreo doamnă prezentă la şedinţă, ca să nu înceapă cu o gafă. Mulţumit că a început bine, mai clipi de câteva ori şi continuă:
- Iată aşadar, vă prezint ultimul şi ultrasecretul nostru proiect de realizare a unui nou tanc românesc...
- Hă, hă, hă, bine că nu venirăţi cu proiectul unui nou submarin, încercă Comandantul Suprem o glumă, dar cum fu întâmpinat de privirile încruntate ale asistenţei, se uită încurcat la blonda din dreapta sa şi continuă să se joace cu pixul.
Ministrul apărării, se uită o clipă în sus şi după o nouă serie de clipiri, dar şi cu o enigmatică, dar sugestivă dare din cap, reluă:
- ... deci, un proiect de realizare a unui nou tanc românesc, de ultimă generaţie, rod al imaginaţiei, al inteligenţei, dar şi cunoştinţelor căpătate şi consolidate în domeniul cercetării şi proiectării al inginerilor noştri, al specialiştilor noştri, şi nu în ultimul rând, al meu, personal, şi spun asta, cu toată modestia şi sinceritatea. 
Pentru o clipă numai, îşi aruncă privirea către asistenţa înmărmurită, mai clipi de câteva ori şi pe un ton mult mai ferm şi mai hotărât, urmă:
- Acest proiect este şansa noastră de a relansa industria noastră de apărare, de a dota armata noastră cu o armă, mai ceva ca cea din '68 când am uluit lumea, spulberând şi topind pur şi simplu tancurile sovietice care au încercat să treacă Prutul. Acum însă, nu numai că vom ului lumea, dar vom "rupe gura târgului", asta să vă fie foarte clar.
Cu satisfacţie o spun, de această dată, având guvern sprijinit de o majoritate covârşitoare în parlament, primul nostru ministru nu a promis doar, ci a dispus deja alocarea fondurilor atât de necesare acestui proiect. Văd că am stârnit interesul şi curiozitatea dumneavoastră, deci nu-mi rămâne decât să vă obţin şi acordul, care va fi în unanimitate, aşa sper!
Ministrul apărării mai clipoci din pleoape, apoi închise ochii şi când crezu că a sosit momentul culminant, apăsă pe Enter, iar pe monitoare apăru imaginea monstrului din oţel, titan şi tungsten:

Ce le pasă doamnelor?!

       

   Am tresărit când şeful clasei, maiorul Suciu, abia apucă să strige un "Atenţiune, drepţi!", înainte ca uşa de la intrarea în clasă să se izbească de perete. Generalul Hortopan, urmat de comandantul şcolii, colonelul Trifan, unul mai căprar ca altul, intrară hotărâţi în clasă.
În timp ce comandantul şcolii se opri în prag, generalul făcu câţiva paşi până la banca din rândul trei şi se opri în faţa mea. Desigur, mă văzuse cum pitisem ceva sub pupitrul băncii în timp ce luam poziţia de drepţi.
- Ce făceai dumneata, tovarăşe locotenent-major?
- Tovarăşe general, sînt locotenentul-major ...
- Nu mă interesează cine eşti, răspunde la întrebare, ce făceai?!
- Citeam, tovarăşe general!
- Şi ce citeai?
- O carte...
- Ce carte?... Pot s-o văd? Şi în timp ce-mi punea întrebarea, se aplecă şi scoase cartea de sub pupitrul băncii.
-"Ce le pasă damelor", tovarăşe general.

 - Hm...aşa deci, citeai "Ce le pasă doamnelor", rosti el răsfoind puţin cărticica. Şi e in-te-re-sanîîî-tăă? mă întrebă pironindu-mă cu privirea. Eu nefiind în stare să mai zic ceva, continuă tot el:
- Ce se întâmplă Trifane la tine în şcoală? Pe locotenenţii de la cursul de companii îi prind jucând miuţa pe terenul de sport, fără echipament sportiv, pe maiorul ăla tanchist îl prind cu o icoană pe noptieră, iar pe ăsta de la batalioane îl interesează ce fac doamnele, în timpul studiului obligatoriu de după-masă... Înseamnă că e posibil ca unii chiar să asculte "Vocea Americii" şi "Radio Europa Liberă"! Îi cred în stare! Nu văd decât ici-colo câte o "Scânteia" deschisă...

Tovarăşe maior, se adresă el şefului de clasă, dumneata ce păzeşti aici? Ţara este în freamăt, toţi oamenii muncii de la oraşe şi sate, partidul, întregul nostru popor se pregătesc pentru lucrările Congresului al XIV-lea iar voi, în loc să studiaţi şi să conspectaţi doctrina partidului, ideile geniale ale comandantului nostru suprem, ce faceţi... şi făcu un tur cu privirea prin clasă. Dormiţi?! Căci i-am văzut şi pe cei doi căpitani cum dormeau cu capul pe bancă!

 
- Tovarăşe general, vă rog să-mi permiteţi să raportez, îndrăzni maiorul Suciu, şeful de clasă, să dreagă busuiocul profitând de un moment mai calm al tovarăşului general. Raportez că de dimineaţă, de la ora 6.30, clasa, mă rog, grupa noastră şi celelalte grupe de ofiţeri-elevi, am fost la câmp, la cules de cartofi, nu numai la cartofi, mă rog, mai precis, unii şi la porumb, după cum au fost repartizate sarcinile... Masa de prânz am servit-o în câmp, cum am apucat... Acum, aproape de ora de vizionare a telejurnalului de seară, ştiţi... probabil că în clasă, fiind şi mai cald ca afară, unii au îndrăznit să aţipească un pic...


 
- Bine, e valabil pentru cei doi căpitani, dar tinerelul ăsta, de ce citeşte altceva... şi reveni cu privirea asupra mea.
- Aşa deci... Ce le pasă doamnelor?! Asta te interesează pe tine?! Face parte cumva din programa de studiu? De unde o ai?
- O am de la un prieten...
- Deci, nici măcar nu o ai de la biblioteca şcolii... Carevasăzică, ai introdus literatură beletristică în şcoală!
Grav, foarte grav... Când ai fost acasă?
- În urmă cu două săptămâni...

- O lună nu mai pleci... Toată clasa e consemnată! O lună nu mai pleacă nimeni acasă! 
 
Trifane, spuneai că la tine e ordine şi disciplină! Asta-i ordinea şi disciplina despre care-mi vorbeai şi te lăudai? Vreau să fie luate cele mai aspre măsuri, să fie eradicate urgent, din temelii aceste practici neregulamentare şi dăunătoare, sfidătoare la adresa partidului, a armatei şi a clasei noastre muncitoare! Ai înţeles, tovarăşe colonel?
- Am înţeles, tovarăşe general! răspunse comandantul luînd poziţia de "drepţi", ruşinat fiind pentru indisciplina cruntă din instituţia pe care o conduce.

luni, 18 februarie 2013

Elicopterul

  M-am uitat în oglindă, mi-am îndreptat nodul la cravată, mi-am pus cascheta pe cap, am strâns un pic centura, m-am uitat la bocancii negri care stăluceau... Apoi, luând sub braţ documentele OSU, i-am spus soldatului Hartmann Laszlo, care mă privea prin uşa larg deschisă:
- Loczi, vezi că trebuie să mă prezint la comandant şi n-am pe cine să las aici, la cameră... Te rog, ai grijă să nu intre nimeni. Dacă sună telefonul sau se întâmplă ceva, strigi tare sau sufli în goarnă (el fiind gornistul unităţii). Eu sunt vis-a-vis, în biroul comandantului...
- Am înţeles, domnu' copitan!
În timp ce mă înfăţişam în faţa comandantului, îngrijorat fiind că s-ar putea să nu ştiu să-i răspund la întrebările pe care mi le va pune, contrar aşteptărilor mele, îl găsii ceva mai relaxat.
- Intră, căpitane! Uite ce telefon mi-au instalat! Vezi butonul ăla roşu, pe care scrie speaker? Dacă apeşi pe el, nici nu mai e nevoie să ridici receptoru'... moment în care sună telefonul:
- Să trăiţi, domnule comandant! Nu sunt probleme deosebite... Totuşi, în urmă cu puţin timp, patrula plecată în recunoaştere, mi-a raportat ceva deosebit! Au găsit un elicopter abandonat!
- Cuummm?... şi comandantul sări din fotoliu, renunţând la relaxarea-i aparentă.
- Un elicopter zici? Abandonat? O fi ăla pe care l-au dat ăştia jos... Vreau mai multe detalii!
- Domnule comandant, răsună din nou, în birou, vocea agitată şi gravă a comandantului pazei, deocamdată nu deţinem multe date... Cei doi militari din patrulă, sunt unguri şi nu se exprimă bine româneşte... Ăsta care a dat fuga la mine, să mă anunţe, nu ştie deloc, celălalt rămânând să păzească...
- Ce măsuri aţi luat?
- ?!Asta, să vă informez mai întâi pe dumneavoastră!
- Puneţi în aplicare planul de intervenţie!
- Am încercat, dar nu se potriveşte nicio variantă!
- Faceţi una imediat, la faţa locului, că trimit urgent pe cineva care s-o verifice şi s-o aprobe... Căci, până la urmă, vorba lu' Clausevitz, Sun Tzu sau Napoleon, naiba ştie cine-a zis-o, nu ştiu exact, este mai bun un plan, fie el şi prost, decât niciunul!
- Domnule comandant, soldatu' ăsta, Fullop se numeşte, dă din mâini, de zici că face pă elicopteru'. Dac-aş şti exact ce spune, s-ar simplifica lucrurile. Mai avem soldaţi care ştiu să traducă, dar momentan, sunt în postul de santinelă. Dac-aţi putea să ne ajutaţi să traducem...
- Domnule comandant, ştiu eu pe cineva care s-ar putea să ne ajute, am intervenit atunci.
- Cine?
- Soldatul Hartmann, gornistul unităţii, care este pe hol, aşteaptă în faţa camerei OSU...
- Cheamă-l aici, imediat!
- Loczi, la comandant! strigai.
- Am înţeles, domnu' copitan!
- Loczi, ascultă te rog ce zice soldatul Fullop, că-l cunoşti, este prietenul tău... şi tradu-ne. În biroul comandantului se făcu linişte pentru a fi auzite vorbele soldatului Fullop.
- Hai Loczi... spune-ne, ce zice? l-am întrebat.
Loczi ciuli urechile şi ascultă tăcut. După un timp, zise:
- Domnu' copitan, Fullop zice despre ceva o utilaj agricole, probabil un combin abandonat pe câmp nimeni...

duminică, 17 februarie 2013

Umor cazon (2)

- Ai auzit de fata aceea care s-a dat drept bărbat şi s-a înrolat în armată?
- Nu numai că am auzit, a fost chiar cu mine în pluton. Era o bună camaradă, făcea instrucţie la cot cu noi, mânca împreună cu noi, dormea cu noi în acelaşi dormitor, făcea duş împreună cu noi şi nu arăta deloc rău.
- Şi cum Dumnezeu nu s-a aflat?
- Ehehei, crezi c-a fost vreunul din noi fraier s-o dea de gol?


- De ce nu execuţi comenzile "La dreapta!" şi "La stânga!", soldat?
- Pentru că mi s-a spus că armata nu face politică...


- Domn' sergent, veţi ajunge un mare conducător de oşti! zice barmanul linguşitor.
- De unde ştii?
- Păi, văd că beţi numai coniac "Napoleon"!



- Şi acum, domnilor ofiţeri, le dă generalul ultimele instrucţiuni înainte de bătălie, este de importanţă vitală să apărăm acest sector al frontului, până la ultimul cartuş. După care, vă retrageţi în ordine şi ocupaţi poziţii de-a lungul râului, la 15 km distanţă. Iar eu, pentru că am o entorsă la gleznă, o s-o pornesc chiar acum.


Se sfinţeşte acest tun, în numele... :)



sâmbătă, 16 februarie 2013

Carnetul de partid

        În sala de şedinţe era o atmosferă apăsătoare, îngreunată şi de fumul de ţigară care plutea în dâre groase către fereastra întredeschisă.
La intrarea comandantului, comisia se ridică, preşedintele acesteia îi dădu raportul iar secretarul de partid îi arătă din priviri scaunul din stânga sa. Pentru o clipă, în liniştea ciudată ce s-a aşternut, zgomotul făcut de scaunul tras de comandant, i-a deşteptat pe toţi cei prezenţi. Comandantul trecu direct la subiect:
- Am înţeles, tovarăşi, că situaţia este foarte gravă. Nu avem timp de pierdut. Stă în puterile noastre să luăm cele mai potrivite măsuri, cu sprijinul eşaloanelor noastre superioare, evident. Nu avem la dispoziţie decât o jumătate de oră din acest moment pentru a redacta şi înainta operativ, pentru informare, raportul nostru privind evenimentul deosebit, petrecut din nefericire, în unitatea noastră. Pentru aceasta, vreau ca preşedintele comisiei de cercetare a evenimentului să-mi răspundă doar la câteva întrebări, scurt, clar, precis şi la obiect.

Cercetarea a fost finalizată, bănuiesc?
- Finalizată, tovarăşe colonel!
- Deci, vorbim despre un eveniment deosebit?!
- Eveniment deosebit, tovarăşe colonel!
- Soldat cu pierdere de muniţie?
- Afirmativ, tovarăşe colonel!
- Îmi puteţi preciza cantitatea şi tipul muniţiei?
- Şase cartuşe de pistol TT, model '33, calibru 7,62mm, să trăiţi!
- Cum de sunteţi aşa sigur?
- Cartuşele erau într-un încărcător plin...
- Aăăă... şi comandantul înghiţi în sec. Aşadar este vorba şi de armament?!...
- Doar un încărcător cu şase cartuşe de pistol...
- Deci vorbim şi despre pagubă?
- Una, apreciem, destul de mică, să trăiţi!
- Mică? Şase cartuşe de pistol... câte s-au recuperat?
- Niciunul, să trăiţi!
- Cum niciunul?! Pe locotenentul neinstruit şi indisciplinat l-am băgat la arest pentru că i-a scăpat încărcătorul din mână, dar voi, comisia, ce aţi făcut trei zile, n-aţi căutat cartuşele?
- Le-am căutat, tovarăşe comandant! Dar încărcătorul a căzut jos, de pe pod, să trăiţi! Într-un fel, e bine că n-a căzut şi pistolul...
- De ce e bine că n-a căzut şi pistolul?! Care pod?
- Podul de la Cernavodă...
- Şi unde a căzut?
- În Dunăre... pe fundul ei, să trăiţi!

     Se lăsă tăcerea... Comandantul îşi scoase batista din buzunar şi începu să-şi şteargă broboanele de sudoare de pe frunte, moment în care, se ridică secretarul de partid. Cu faţa răvăşită de emoţie, îşi drese puţin glasul şi luă cuvântul:
- Tovarăşe comandant, situaţia este mult mai gravă... fiind vorba despre încă un eveniment, mult mai grav şi mai deosebit ca cel pus în discuţie...
- Cum-cum? Ce-ce, ce eveniment deosebit? dădu-se comandantul semne de bâlbâială. Despre ce vorbiţi?
- Despre tovarăşul locotenent pe care l-aţi băgat la arest...
- Da... ce-i cu el, ce-a mai făcut?
- Spune că nu-şi găseşte carnetul de partid... :)


vineri, 15 februarie 2013

TR-77-580: eşec, sau început de drum? (2)


Experienţa mea pe/cu TR-77-580 acoperă o perioadă lungă, mai exact, din 1981 şi până în 2008, fără însă a fi şi continuă. Dintre activităţile pe care le consider importante şi la care am luat parte amintesc taberele şi aplicaţiile cu trageri de luptă din poligoanele Babadag, Cap Midia şi Mălina, exerciţiile de conducere din Babadag, Topraisar, Medgidia, Basarabi, Mihail Kogălniceanu şi Taşaul, pregătirea şi transportul primelor tancuri în portul Constanţa pentru export, recepţia unui lot de tancuri la secţia din Mihai Bravu a FMGS şi altele. Soarta mi-a fost ca să particip la aplicaţia din vara anului 1982 din Poligonul Babadag, unde pregătirile au durat aproape trei luni pentru prezentarea în faţa lui Nicolae Ceauşescu a aplicaţiei cu trageri reale cu Batalionul de infanterie în apărare, întărit cu o companie de tancuri şi sprijinit cu focul a două divizioane de artilerie, aplicaţie la care au participat elicopterele de la Tuzla şi avioanele de la Ianca, Feteşti şi Mihail Kogălniceanu. In cadrul aplicaţiei, acolo, pe Dealul 6 Martie a fost organizată şi o expoziţie de armament şi echipament militar produs de industria românească, "vedetele" acelei expoziţii fiind tancurile TR-77-580 şi TR-85. Printre altele, văzute de mine atunci şi acolo, aş aminti Tunul de 130mm, instalaţia de decontaminare NBC cu motor de MIG, elicopterul IAR 330 Puma etc.
Pe timpul pregătirilor, fiecare din cele 10 TR-77-580 participante numai în cadrul dispozitivului de apărare (pentru că au mai fost alte 6 tancuri care au prezentat un exerciţiu de conducere), a tras un număr impresionant de lovituri. Din câte-mi aduc aminte, numai tancul meu a tras cam cinci unităţi de foc, asta însemnând 250 de lovituri de tun. Cred că nu exagerez!


Faptul că România a fost în măsură să fabrice şi să exporte un număr important de tancuri, este pozitiv, de netăgăduit şi important, nu-i aşa?! Pentru că nu oricine îşi poate permite acest lucru! :)
Tancul avea multe hibe. Caracteristicile sau performanţele lui sunt cele pe care le cunoaştem, dar bătăi mari de cap am avut cu altele, mărunte, la prima vedere, dar care practic îl făceau neoperaţional. Aş aminti aici o "amărâtă" de bară de torsiune de 30 cm, cea care angrena compresorul şi care crăpa dacă turai motorul în mod neglijent. Scoaterea din funcţiune a compresorului ducea în scurt timp la pierderea aerului comprimat, compromiţând în acest mod pornirea pneumatică a motorului, care era de bază. Iar înlocuirea acestui element simplu, nu era de loc simplă! :)
Tot soarta sau întâmplarea au făcut ca pe 5 aprilie 2004, în prima zi lucrătoare după accederea României în NATO, eu, în fruntea subordonaţilor din Batalionul 1 Tancuri "Vlad Ţepeş", să facem praf ţintele din poligonul Mălina, tot cu... "bătrânul" TR-77-580! :)
Şi ca să încheiem discuţia pe această temă, în 2008, la sfârşit de toamnă, dar şi de carieră militară, mi-a fost dat să primesc un lot de  TR-77-580, de această dată în Târgovişte, probabil pentru veşnica lor odihnă!
Iată de ce, îmi permit să spun că TR-77-580 trebuie văzut ca început de drum, şi nu ca un eşec!
Eşecul este atunci când pleci la drum şi nu eşti în stare să ajungi la destinaţie!
Sau dacă eşti "lost in space" şi nici măcar nu ştii unde vrei să ajungi!
Tot cu un eșec aș compara și "rătăcirea" României după decembrie 1989.




joi, 14 februarie 2013

TR-77-580: eşec, sau început de drum?

      Sunt ofiţer promoţie 1981 iar prima mea subunitate în care mi-am început cariera a fost Plutonul 1 Tancuri, din Compania 1 Tancuri a Batalionului de Tancuri din Regimentul 40 Mecanizat "Călugăreni". Am fost 3 ofiţeri tanchişti din promoţie (25 în total, din care 18, infanterişti) care am ajuns la acel regiment, al cărui comandant era tot tanchist la acea vreme, Lt.col. Petre Moraru, cel care l-a succedat pe Col. Roland Pârlogeanu.

"Nu daţi cinstea pe ruşine", a fost expresia cu care ne-a întâmpinat, expresie care a fost un fel de "botez" pentru noi. O spun cu mândrie, cei trei ofiţeri de tancuri, promoţie 1981, care ne-am "ciocnit" valizele în gară la Medgidia în septembrie 1981, niciodată, nu am dat cinstea pe ruşine! Până în ziua de azi! Şi aviz cârcotaşilor, nici de azi, înainte! :)

În dotarea subunităţii aveam tancuri TR-77-580, despre care nu învăţasem în şcoala de ofiţeri, dar la prima vedere mi-am dat seama că nu-i o enigmă, fiind foarte asemănător cu T-55-ul pe care-l ştiam ca pe Tatăl Nostru. Nici nu e de închipuit ce-am simţit atunci când am intrat în tancul meu, curiozitatea, satisfacţia, mândria, mirosul de nou, împlinirea dar şi o bucurie nevăzută punând stăpânire pe mine şi scoţându-mă afară după numai câteva minute, în aplauzele şi promisiunile plutonului meu:

- Toa' lent, nu vă fie frică, ce nu ştiţi, vă învăţăm noi!

Faptul că aveam tancuri noi, chiar dacă nu la fel de sprintene (TR-77-580 este cu 11 tone mai greu ca T-55), dar cu aceeaşi putere de foc, mai sigure în privinţa protecţiei prin blindaj, a celei antinucleare şi NBC, cu un confort sporit în camera de luptă, cu unitate de foc mai mare, dar mai ales, faptul că scria pe ele MADE ÎN ROMÂNIA, îmi dădea un sentiment deosebit şi constituia un motiv să nu-mi bat joc de munca celor care au năduşit să producă acest tanc. 

Pentru că la producerea lui au năduşit străbunii noştri, părinţii mei, ai tăi, ai prietenilor noştri şi toţi românii.  

Avea şi multe puncte slabe: puterea specifică, autonomia, viteza, faptul că noaptea, arăta ca un pom de crăciun, dacă era privit în infraroşu normal, şi ca un soare, dacă pornea AVN-urile, etc., toate astea nu mi s-au părut chiar nelalocul lor, adică, de neacceptat, căci, eram convins atunci, că nu vom forţa Marea Neagră ca să atacăm Uniunea Sovietică! :) 

Despre TR-77-580, cât şi despre TR-85 şi altele, va urma...

TR-580 FerdinandMuseum.jpg

  Se pare că trecerea timpului îşi spune cuvântul. "În cuiul cătării" am mărturisit cu ce m-am ales din Medgidia, iar în Romania Military am vorbit despre ce am consemnat mai sus.

Cred că cel mai în măsură să vă invite ca să veniţi la noi, la Medgidia, este Dan Spătaru.

 

 

 

marți, 12 februarie 2013

TROFI REPARAŢII SA

      Prin uşa larg deschisă, OSU mă anunţă că sunt chemat la general, veste care mă luase oarecum pe nepregătite. Abia venisem din poligon și încă nu reușisem să scap de noroiul de pe bocanci. Cum totuşi era o urgență, am șters bocancii cu o cârpă, le-am aplicat un strat de cremă proaspătă și dădui fuga la general.
Eram sigur că domnul general mă va întreba cum stau cu tancurile. 
În mintea mea, stăteam bine: 30 în remize - toate lustruite Nekerman, dacă-mi permiteți acest termen, 12 în aplicația de la Babadag, iar diferența, în poligon, de unde abia m-am întors.
- Zi comandante, mă întâmpină domnul general, care e treaba cu TAB-urile?
Deci asta era, nu tancurile făceau obiectul controlului. Iar eu venisem doar cu un pix.
- Domnule general, tancurile noastre sunt toate operative...
- Lasă tancurile. Zi-mi cum stai cu TAB-urile?
Problema începuse să capete contur, pentru mine. Sigur, cineva ciripise că TAB-urile batalionului anexă erau pe chituci.
- Domnule general, TAB-urile aparțin batalionului de infanterie, iar cel mai în măsură să vă răspundă este comandantul acestui batalion, care...
- Nu e treaba ta. Comandantul batalionului este detașat la Sinaia, la Complexul Furnica, unde are destulă bătaie de cap cu toți cei care ajung să-și petreacă acolo concediul de odihnă... Ce te miră?
- Treaba asta cu petrecutul concediului de odihnă! Eu de când sunt militar, am reușit să-l iau numai în februarie și în noiembrie, și atunci, numai când nu aveam nevoie de odihnă...
- Iarăși, nu e treaba ta! Raportează: Batalionul de infanterie, nu este anexă la unitatea pe care o comanzi?!
- Este, dar starea TAB-urilor...
- Nu mai căuta justificări și alte motive. Răspunde, cum stai cu TAB-urile?!
Un alt gând îmi încolți în minte: dacă totuși, la nivelul ăl de sus, se cunoaște starea adevărată a tehnicii din dotare, nu-i momentul să spun adevărul, să scăpăm de aceste vechituri și să nu ne mai furăm căciula...
- Comandante, răspunde-mi la întrebare! mă învioră domnul general.   
- Nu stau deloc bine. TAB-urile abia se mai țin pe roți...
Și-mi dădui drumul la gură: sunt pe chituci, cauciucurile sunt îmbătrânite, aparatură este veche, uzată moral, defectă sau chiar lipsește, motoarele sunt stricate, ruginite, gripate, unele au chiar blocul motor crăpat, transmisiile, cuplajele, angrenajele și așa mai departe sunt defecte, baterii ioc... Practic, sunt mormane de fier vechi, iar noi cheltuim bani pentru ascunderea realității, lustru și pază.
- Cum aşa? Ce tot îmi îndrugi aici? 
- Aceasta este realitatea cu TAB-urile!
- Cum îți permiți să faci asemenea afirmații? De ce nu le-ai reparat până acum?!
- Domnule general, starea tehnică a mijloacelor de luptă este raportată...
- Taci! Nu mă interesează! Din acest moment te apuci și repari toate TAB-urile din curte. Apropos, câte transportoare amfibii blindate aveți?
- In parcul mașini luptă sunt 25.
- De mâine, faci o planificare și-mi repari câte 5 TAB-uri pe săptămână! Ai înțeles?
- Am înțeles, dar sunt unele mici probleme... Eu sunt comandant la unitatea de tancuri, nu am nici cu ce și nici cu cine să repar ceva ce nu-mi aparține...
- Imediat vom da un ordin să-ți "aparțină"!
- Mai e o problemă...
- Care?!
- De fapt, sunt 25 de TAB-uri în cazarmă, dar mai sunt încă 5 trimise la reparat, de vreo 3 ani, la Secţia de Reparat Tehnică Militară şi se pare că nu mai pot fi reparate...
- Nu fi obraznic! Și nu mă interesează cum faci! Tu mi le repari pe toate! În patru săptămâni!
 
 
Şi abia plecă generalul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium...
Atunci mi-am dorit să înceapă războiul sau măcar o revoluţie, să fiu detaşat la Polul Nord sau Sud, în fine, să se întâmple ceva care să-mi dea altceva de lucru decât ordinul pe care l-am primit.
Şanse la fel de mari în a-l duce la bun sfârşit erau dacă mă apucam să repun pe linia de plutire epava de la Costineşti!
Dialogul de mai sus nu este imaginar sau născocit!
Nu-i o glumă! În vara anului 2003 am primit ordin să repar, adică să fac operative într-o lună 25 de buc. TAB-71, care erau în acea cazarmă de mai mulţi ani.
Fără nicio referire la cu ce, cu cine, cum, de ce s.a.m.d.!
"Încercările" mele de a ieşi din acea situaţie, în care dintr-o dată, trebuia să fiu mai performant decât întreaga industrie românească de armament pot fi regăsite în OZU şi în rapoartele care au urmat.
Bineînţeles că "lucrările" pe care am reuşit să le fac împreună cu acea mână de oameni pe care am avut-o la dispoziţie şi faţă de care mi-era ruşine să dezvălui întraga "misiune primită", ca să nu mă considere tâmpit, au constat în elaborarea unei liste lungi cu defecţiuni tehnice, altei liste cu necesar de piese, materiale, accesorii, etc., stergerea prafului, smulgerea buruienilor şi reîmprospătarea dungilor cu var. 
Am ieşit din acea "situaţie fără ieşire" după numai două săptămâni, când "norocul" mi-a ieşit în cale cu o altă întâmplare, cel puţin la fel de interesantă ca şi cea despre care am vorbit.
 


duminică, 10 februarie 2013

Instrucţia, bat-o vina!

                Spun "bat-o vina" pentru că ea, la instrucţie mă refer, seamănă cu educaţia, fiind cam acelaşi lucru, după părerea mea.                  
În vara anului 1997 participam la o aplicaţie a Flotilei de Dunăre.
Atunci, pentru întâia şi singura oară, am intrat în biroul pregătirii pentru luptă al Brigăzii Fluviale de la Brăila.
Mi-a atras atenţia un afiş pe care scria: 
                                             Vine omu',
                                  Stă oleacă, 
                                  Mai discută,
                                  Da' şi pleacă!
                  Bineînţeles că m-a amuzat, ba mai mult, l-am adus în unitatea mea unde, în cea mai scurtă vreme, a prins foarte bine, fiind popularizat.
                  În biroul şefului pregătirii pentru luptă, ulterior, şef S-3, al Brigăzii 40 Mecanizată "General David Praporgescu", îmi pusesem un afiş, cu aproape un an înainte, pe care scria:

"Propria siguranţă nu depinde de cât ai, 
ci de cât poţi realiza, neavând."
                                                            Josep Wood Krutch
După succesul celui cu "oleacă", mi-am dat seama că nimeni nu a fost interesat de ceea ce a zis Krutch.
Şi nici nu ştiu pe câţi îi interesează, dar mie mi s-a părut că este unul dintre cele mai inteligente aforisme şi de aceea, mi-am început acest prim articol cu el.
Aşadar, vorbim despre instrucţie.
Cred că este elementul pe care trebuie să punem "cuiul cătării", acum, pentru că practic, nu costă nimic, dar poate face diferenţa în comparaţia dintre un militar dotat cu cea mai bună armă, dar pe care nu ştie s-o folosească, cu cel dotat cu ceva inferior, dar bine cunoscut şi stăpânit.
Nebuloasa în privinţa instrucţiei pleacă de la cei care au fost puşi să întocmească nişte programe, mergând, o spun cu certitudine, doar pe aspect de traducere a unor alte programe.
Fac o paranteză, cu acest prilej, vreau să subliniez faptul că, cunoaşterea unei limbi străine, dar mai ales a celei engleze, este cel de-al doilea criteriu de bază în promovarea ofiţerilor. 
Aşa s-a ajuns în situaţia când cei de la trupă primeau nişte programe de instrucţie la care se uitau ca la OZN!
Pentru a-mi susţine şi proba afirmaţia, vă prezint textul unui raport scris de mine şi trimis de comandantul Brigăzii 40 Mecanizată către comandantul Corpului 1 Armată.
Iată-l:


" I. Vă rog să-mi permiteţi să raportez unele aspecte grave din domeniul operaţiilor şi instrucţiei, domeniu gestionat de compartimentul S-3.
În opinia mea, instrucţia reprezintă raţiunea şi menirea existenţei personalului armatei. Din păcate, este greu de stabilit nivelul până la care se execută instrucţia, sau dacă se mai execută.
În cadrul U.M.01347 şi a unităţilor subordonate, cauzele care determină disfuncţii în domeniul instrucţiei se referă la:
1. Obiectivele operaţionale precizate în ordinul de instrucţie nu pot fi atinse niciodată în actualele condiţii. Concret, organizarea şi desfăşurarea instrucţiei comandamentului pentru realizarea S.M.O.I.-7, nivel 3 şi a instrucţiei trupelor pentru realizarea S.M.O.I.-3 la nivel 3 este o utopie şi se poate realiza la fel, precum sună.
2. Nu se poate elabora o planificare corectă, dacă elementele fundamentale care stau la baza acesteia lipsesc. Adică, întotdeauna suntem puşi în situaţia de a planifica, fără a avea mijloacele şi resursele de întrebuinţat, precum şi capacitatea de asigurare a acestora.
În aceeaşi idee, nu este normal să planificăm activităţi pe următorii 3-4 ani în condiţiile în care Dispoziţia şefului S.M.F.T. nr.S.I.-100/25.02.2000 vizează perioada 01.03.2000-28.02.2001.
3. Gradul de încadrare cu personal al compartimentului S-3 din cadrul Cdm.M.U. şi al birourilor pregătire pentru luptă de la unităţi este redus, fapt ce impune cumulul de funcţii. Dar nicăieri nu este precizat cum pot fi duse prin cumul, şi de către cine, în cadrul aceluiaşi birou, 3 funcţii de ofiţer cu instrucţia, niciuna încadrată.
4. Degradarea continuă a bazei materiale existente se produce şi datorită condiţiilor meteo, cărora nu ne putem împotrivi, dar mai ales, datorită lipsei capabilităţilor noastre de a o întreţine, repara şi moderniza, fapt ce va duce în scurt timp la dispariţia câmpului şi cadrului de instrucţie. A solicita fonduri pentru aceasta este privit ca o înjurătură.
5. Faţă de cele sus-menţionate, trebuie adăugat şi faptul că efectivul de militari în termen şi chiar de m.a.c. abia asigură necesităţile de pază ale obiectivului, cele impuse de serviciul interior, ordinea interioară şi activitatea gospodărească.
II. Pentru diminuarea efectelor acestor cauze şi ridicarea nivelului instrucţiei, fac următoarele propuneri:
1. Obiectivul de instrucţie să fie real şi să ţină cont de specificul, natura şi mai ales, de posibilităţile structurii militare.
2. Procesul de planificare să aibă la bază mijloace şi resurse certe, iar documentele în baza cărora se execută să fie clare şi trimise din timp. Ideal ar fi, să fie întocmite de persoane care ştiu ce înseamnă instrucţia. 
3. Rog interveniţi la eşaloanele în drept pentru încadrarea tuturor funcţiilor prevăzute în stat, altfel, activitatea nu se va ridica niciodată la standardele cerute.
4. Rog să se asigure măcar fondurile şi mijloacele pentru întreţinerea şi menţinerea în stare funcţională a bazei materiale de instrucţie, altfel, rămânem şi fără ce mai avem.
Lumea vorbeşte deja despre calculatoare şi computere personale. Nu vi le cer încă, dar rog să ni se asigure măcar rechizitele şi imprimatele necesare, altfel, comandanţii de companie şi plutoane nu vor şti niciodată cum trebuie să arate un registru de planificare al companiei sau carnetul comandantului de pluton, acestea fiind primele două documente pe care le cere orice neavenit venit în comisia de control de la eşalonul superior.
5. Propun ca în componenta instruire profesională să intre şi activităţi ce vizează îndeplinirea atribuţiilor. Adică, să-l instruim pe cel care urmează să fie numit într-o funcţie, pentru acea funcţie.
Omul trebuie să ştie din timp ce are de făcut acolo unde va fi pus.
Nu să se trezească şef, cine ştie unde, şi să fie "lost in space", acceptând astfel "limba în ureche" a celui mai "şmecher" de acolo.
Consider, de asemenea, că documentul de instrucţie elaborat de eşalonul superior  trebuie să precizeze desfăşurarea instrucţiei în ansamblul activităţilor desfăşurate de o unitate, adică, să ţină cont şi de problemele logistice, cele de mobilizare, precum şi cele de personal.
Faptul că nu se mai poate executa instrucţie în condiţiile sus-menţionate, trebuie să fie reglementat.
Rog să-i scutiţi pe comandanţi de aceste frământări şi griji inutile."
***
           Probabil că, referitor la instrucţie, acesta rămâne unul din lucrurile pe care eu le consider ca fiind importante, din cele pe care le-am făcut.
               Acest raport nu a avut niciun efect.
               Nici nu ştiu dacă a fost citit, probabil că da.
               O spun cu tristeţe, deşi l-am scris în urmă cu 13 ani, acest raport 
mi se pare destul de actual.
               Sper să mi se pară, doar.

sâmbătă, 9 februarie 2013

Umor cazon (1)

Fiind la început de drum, nu mi-am propus ca să vă sperii sau să vă alung.
Dimpotrivă, doresc să vă apropii şi mai ales, să vă trezesc interesul.
Care credeţi că este cel mai simplu şi eficient mod prin care aş putea să-mi ating acest scop?
Desigur, un banc bun.
Pentru că nu costă nimic şi face cât un medicament scump, căci te face să râzi.
Sau să zâmbeşti măcar.
Cele două, râsul şi zâmbetul, fiind, după părerea mea, cel mai bun semn că o persoană se simte bine şi este un om bun.
Aşadar, la tROfi, veţi găsi şi bancuri. (Pozele constituie bonus!)
Ca cele de mai jos:
***
Un soldat se întoarce din permisie. În vagon, alături de el, stă o tânără domnişoară. Soldatul îşi deschide traista, scoate pâinea, slănina, brânza şi le taie bucăţi mici, făcându-şi "soldăţei". Tânăra domnişoară începe să saliveze de poftă şi când nu se mai poate abţine, îi spune soldatului:
- Nu vă supăraţi, domnule soldat, mi-e aşa o poftă! Nu-mi faceţi şi mie un soldăţel?
- Ba cum să nu, aşteptaţi numai să termin de mâncat!



- De ce ai refuzat avansarea?
- Nu cred că mi-ar plăcea un grad mai mare decât cel de caporal, răspunse soldatul întrebat, celuilalt. Vreau să-mi mai păstrez măcar câţiva prieteni.



Mi-au trebuit patruzeci de ani ca să constat că nu am niciun talent pentru militărie.
- Doamne Sfinte! Şi ce-ai făcut?
- Era prea târziu să mai pot face ceva. Ajunsesem general de divizie.



- Ce-i cu tine la spital, soldat?
- Voiam să termin cu armata, aşa că m-am prezentat la comandant spunându-i că sunt Napoleon.
El a încuiat uşa, m-a prins în braţe şi mi-a spus că e Josefina.