joi, 29 mai 2014

Joi, 29 mai 2014, Înălţarea Domnului - Ziua Eroilor

     HRISTOS S-A ÎNĂLŢAT!

               Este un  lucru minunat ca un popor să-şi cinstească eroii – simpli şi viteji ostaşi, care au luptat pentru apărarea gliei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru credinţa înaintaşilor şi pentru demnitatea numelui de român.
                Astăzi este Ziua Eroilor şi noi avem o datorie de onoare să-i pomenim şi să-i cinstim aşa cum se cuvine, pentru a fi vrednici să fim numiţi urmaşi ai lor.
Să folosim această zi pentru a da glas sentimentului de recunoştinţă şi să ne înclinăm în faţa memoriei celor care prin sacrificiul lor, ne-au dat o ţară şi un nume. Să nu vorbim în şoaptă despre bunicii şi străbunicii noştri, să le rostim cu tărie numele şi faptele, pentru că nimic nu este mai dureros decât uitarea aşternută peste tradiţiile noastre strămoşeşti.

  Consiliul Director Judeţean al Filialei "MIHAI VITEAZUL" Dâmboviţa a Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor "REGINA MARIA" în colaborare cu ANCMRR Filiala Dâmboviţa "Col. Băltăreţu Dumitru", în ziua de 28 mai 2014 au organizat şi desfăşurat la Cercul Militar din Târgovişte un simpozion dedicat eroilor dâmboviţeni.
Ziua Eroilor se sărbătoreşte în cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paşti, de sărbătoarea Înălţării Mântuitorului Iisus Hristos.
Anul acesta, sărbătoarea Înălţării Mântuitorului Iisus Hristos - Ziua Eroilor, care este şi sărbătoare naţională a poporului român, este astăzi, joi, 29 mai 2014. 

 tROfi






 


 



vineri, 23 mai 2014

Noi doi

Noi doi 

Noi doi ne potrivim perfect
Cum liniile schiţei în proiect
Petalele aceleeaşi culori
Coroană tandră-n juru'-acestei flori
Sărutul cel dintâi, înfiorat,
ori l-am gustat, ori nu l-om fi gustat...
Cum luna-n cerul nopţii-nmiresmate
Când şi salcâmii-s beţi şi au păcate
Cum floarea cea albastră-n păr ca spicul
Ca umbra tăinuită ce-ţi vălureşte chipul...
Suntem capetele unui nărăvaş zmeu
unul e bun, surâde, altul e nemilos şi rău
nisipul fin din mare spălat de-un ultim val
boabele dintr-un ciorchine de strugure
şi peştii dintr-o apă mai tulbure
necunoscutele din aceeaşi problemă
şi toţi cei urmăriţi de o veche dilemă
dulceaţă pe felia unsă cu unt
victimele unui război care n-a început
inima şi lăcaşul ei fermecat
bărbatul care n-a iubit şi nu-i încă bărbat
zâmbetul inocent pe chipul unui copil
risipirea de floare şi cântec dintr-un april
lutul prefăcut în amforă de-o mână dibace
tristeţea şi durerea pe-un chip care tace
vorbire-n tăcere şi-n necunoscut
şi buzele noastre într-un ultim sărut.
Suntem pasărea pe care-am ucis-o cu praştia
fără să ştim, fără să ştie,
şi sentimentul stăruitor că,
suflând cu iubire deasupra ei
o să-nvie.



marți, 20 mai 2014

Efectul

Efectul gloanţelor la ţintă, despre asta vorbesc.
În copilărie, nu am fost chiar cuminte. Aveam permanent la mine o praştie, un arc cu săgeţi sau chiar un pistol. Din cele făcute artizanal, cu ţeavă de cupru, îndoită la capăt, un orificiu mic pentru scăpărici, mâner din lemn de salcie, căci numai pe ăsta îl aveam şi matisat cu sârmă, pe care o procuram, devastând pe mici porţiuni, gardurile din stuf legate cu aşa ceva.
De muniţie nu se punea problema. Taţii şi bunicii multor prieteni aveau armă de vânătoare, ca să nu spun de cartuşele de pistol, pistol mitralieră şi mitralieră pe care le găseam din belşug vara, pe malul Dunării Vechi, atunci când scădea nivelul acesteia.
Bineînţeles că muniţia principală era din pietricele şi plumbi, pe care le îndesam în buzunare, fapt pentru care, tot timpul aveam pantalonaşii legaşi cu sfoară sau cu sârmă, ca să nu cadă sub o asemenea greutate.
Plumbii erau foarte lesne de procurat. Erau atâtea vintire, setci, prostovoale, taliane şi năvoade puse la uscat pe garduri şi pe trunchiuri de salcie, încât, pentru a le obţine, îţi trebuia doar un briceag ascuţit.
Efectul tragerilor era îndeobşte cunoscut în cercul prietenilor mei din copilărie.
O vrabie lovită în zbor, o lişiţă stăpunsă de o săgeată, un cufundac lovit în freză exact în momentul cufundării, un geam spart la vecini sau acasă, nişte pistrui apăruţi din senin pe faţă, urmare a exploziei ţevii pistolului improvizat, erau lucruri demne de băgat în seamă, care până la urmă, stabileau ierarhia în cercul de prieteni.
Copilăria a trecut şi au urmat, firesc, adolescenţa, maturitatea... şi iată-mă la bătrâneţe.
Nu mă mai pot aştepta la minuni.
Dar una, totuşi, s-a întâmplat.
Mi-a revenit vederea. Mai bine spus, nu doar mi-a revenit, dar s-a... acuitizat, nici nu ştiu cum să numesc acest fenomen.
Uneori mă mai uit la câte un film. Ca vreau, sau nu vreau, nu prea există filme fără împuşcături.
Dar am observat un fenomen ciudat. Nu mă refer la numărul gloanţelor dintr-un încărcător, care de cele mai multe ori pare nelimitat, ci de efectul acestora la ţintă. Fac gloanţele astea nişte găuri, aşa, ca nişte guri de canal, de le poţi vedea de la câţiva kilometri.
Sunt total nedumerit uneori. Să fi avut eu oare vederea slabă, la atâtea trageri, prin care au trecut sute şi mii de trăgători?
Întotdeauna, când ajungeam la ţintă, efectul gloanţelor îl vedeam abia atunci când eram la doi paşi. Uneori, găurile făcute de gloanţe, trebuiau căutate "cu lupa", ca să zic aşa.
Acum sunt satisfăcut. Efectul se vede ca o gură de canal neastupată.






marți, 13 mai 2014

Amurg violet

     Papura, sau băţea, berbecuţ, rogoz şi aşa mai departe, cum i se mai spune prin diferite regiuni, încă tânără şi mlădioasă, nu pare impresionată de această splendoare. Frunzele ei lungi, liniare, abia dacă se înconvoaie la vârf, parcă a semn de întrebare.
Soarele mai are puţin şi dispare.
Lişiţele îngână singurul sunet pe care-l pot scoate, o notă melodioasă, dar care n-a avut loc în solfegiu şi nici nu şi-a găsit încă un nume. 
Raţele, pescăruşii, găinuşele de baltă, egretele, pelicanii, stârcii, lopătarii, cormoranii deja dorm în cuiburile lor tainice. Cufundacii mai au câteva cufundări de făcut, acesta fiind momentul când peştii se trezesc şi încă somnoroşi, nu ştiu încotro s-o apuce.
Lebedele, în eleganţa şi graţia lor, îşi împletesc gâturile delicate şi lungi, şoptind vorbe de dragoste pe limba lor mută.
Broaştele sunt în plin concert iar bizamii, vidrele şi nurcile se trezesc şi încep acel ritual nocturn, care se numeşte viaţă: vânătoarea, joaca, dragostea.
    Libelulele, aşa fine cum sunt, încep să-şi arate voracitatea dând iama în escadrilele de ţânţari şi alte gâze.
    Undeva, deasupra, prin stratosferă, trece un bombardier startegic, cu un neam de-al papurei la bord, un fel de rogojină. Ştiind că poate deveni rogojină, tânăra papură nici nu ştie ce să facă.
    Tremură un pic, îşi răsuceşte frunza şi adoarme. Este prea fragedă pentru a fi rogojină sau pălărie. Şi prea tânără.
    Între-timp, până şi soarele s-a dus la culcare.


Foto: tROfi
 

sâmbătă, 3 mai 2014

Sfinţii care dorm


        Într-o postare anterioară, referindu-mă la ceea ce se întâmplă pe teritoriul Ukrainei, statul vecin, cu care avem cea mai lungă graniţă, spuneam că sfinţii care se roagă, ascunşi şi chinuiţi de secole sub pământul acestei ţări, sau veghează în racle din lemn, bronz, argint sau din aur, în celulele şi bisericile subpământene, sau în maiestoasele şi minunatele biserici, mănăstiri şi Lavre, nu vor permite izbucnirea unui război fratricid.
M-am înşelat.
Am nutrit speranţe deşarte.
Sfinţii dorm.







Foto preluate de pe adevărul.ro + foto tROfi