joi, 26 decembrie 2013

Rampa


La drept vorbind, chestia asta, a prins şi a făcut bine la mulţi, unii fiind lansaţi la grade superioare, pe care nici nu le-au visat vreodată!
Ca de obicei, eu eram în afara celor norocoşi.
Comandantul brigăzii ceru, aşa cum e şi normal, scrie şi în procedură dealtfel, să se citească îndeplinirea sau executarea sarcinilor reieşite din şedinţa de lucru anterioară, adică cea de luna trecută, la care eu nu am participat.
Faptul că nu am participat la acea şedinţă, nu e o scuză iar eu îmi dădui seama de această treabă naşpa, abia atunci, când începu să se discute, foarte alături de subiect, pentru că primisem scris, ordinul ăsta, cu executarea rampelor  până săptămâna trecută, pentru persoanele cu handicap, adică pentru cele cu dizabilităţi locomotorii... 
Nu ştiu de ce naiba, am crezut că acest ordin nu se referă la unitatea mea, eu mă chinuiam cu plecarea oamenilor, adică a subordonaţilor la alte unităţi, cu tragerile, care deşi trebuiau să înceteze, aiurea, parcă s-au înmulţit şi trebuia să le executăm, cu arhivarea documentelor, lucru foarte important, din punct de vedere militar şi istoric, cu cineva, de la eşalon, care-mi băga sula-n coaste să părăsesc încăperile şi pavilionul (clădirea comandamentului unităţii) şi aşa mai departe... Noroc cu cele două ştampile, pe care le ţineam în buzunare, şi care acţionau asupra mea ca o ancoră, sau ca un balast!
După ce ăilalţi comandanţi de unităţi raportară ce şi cum, veni şi rândul meu:
- Domnule colonel, asupra acestei probleme, nu am insistat! Ştiţi că unitatea este pe punct de desfiinţare...
- Cum îţi permiţi să nu execuţi ordinul?
- Nu e vorba că nu l-am executat şi că nici nu l-am analizat, dar i-am întrebat şi pe subordonaţii mei, cei care au mai rămas, dacă vreodată, în istoria unităţii, s-a întâmplat ca vreo persoană cu vreun  handicap să dorească să vină în unitate şi să urce în comandament, şi mi-au spus că da, dar foarte rar, iar atunci l-au luat de la poartă, pe sus, cu căruţ sau cu cârje, cu tot...
- Deci, neexecutare de ordin!
- Hai lăsaţi-o! Ţara arde şi baba se piaptănă!
- Cum îţi permiţi, domnule locotenent-colonel!?
- Uitaţi, îmi permit! Cum puteţi să-mi cereţi aşa ceva? Peste o săptămână vom părăsi cu toţii acea clădire, iar dumneavoastră îmi cereţi să fac rampă de acces pentru handicapaţi?
În unitate, toţi suntem sănătoşi şi nu avem nevoie de rampe!
Doar în Armată se poate întâmpla asta:
fă aia şi aia, că aşa e ordinul!
Cu ce, cu cine şi de ce... Iorgu!
Lăsaţi-mă în pace cu rampele voastre
de handicapaţi, ce sunteţi!
În acea perioadă, în multe unităţi şi instituţii militare de prestigiu, apăruseră astfel de rampe, o adevărată sfidare la adresa gravităţii Pământului, ca şi o completare la planul arhitectonic şi ca o expresie a dizabilităţilor mintale a celor care le-au înfăptuit, la ordin!


Cer iertare persoanelor cu dizabilităţi, 
pe care le respect şi de care sunt alături!
Ifim

sâmbătă, 21 decembrie 2013

Prima rachetă

          Stăteam singur şi priveam prin geam, neavând ce să fac.
„Regele unei ţări ploioase”, cartea lui Freeling, o uitasem, cred că în tancul lui Tofăleanu, atunci când a trebuit să demonstrez că turela se mişcă, adică se învârte, dacă nu e blocată.
Prin faţa ochilor mei, se perindau, pasager, când încolo, când încoace, oameni, camarazi de-ai mei, care arătau ca nişte umbre.
-         Haideţi, toa’lent-major, daţi-mi şi mie nenorocita aia de armă...
-         Imediat nea’Marine, vă servesc cu plăcere! Dar să aveţi mare grijă de ea, pentru că...
-         Da, ştiu s-o folosesc, dar am crezut că în viaţa asta, nu va mai fi nevoie de ea...
-         Bine, ai dreptate! Dar pentru orice eventualitate, fii atent aici, verifică ceea ce-ţi spun şi semnează aicişa, în registru...
-        Semnez, bine toa’le-major, da’ să nu credeţi că voi căra după mine această povară!
-         Facă-Se voia celui de Sus, nea Marine! Ştii că n-o fac de capul meu. Crezi că mie-mi convine să stau închis, aici, acum?
-         Ştiu, toa’le-major, să vă dea Dumnezeu sănătate! spuse nea Marin şi dispăru după uşă.
Rămăsesem iar singur. Trebuia deja demult să fi fost schimbat din serviciu, dar, aşa cum mi s-a spus, era o situaţie excepţională!
Căpitanul Gheorghiu Dan, cel care era adevăratul OS, eu fiidu-i doar ajutor, plecase în fruntea Detaşamentului pe care-l conducea,  iară eu, iar, singur!
Aveam în faţă un pupitru cu patru telefoane. Frumos pupitru, dar doar atât, pentru că niciunul nu funcţiona. Mai aveam, lateral, un ATI-52, cu manivelă. Ridic receptorul şi învârt un pic la manivelă...
-         Daaaaaa! Fiţi atenţi, pleacă lovitura!
Nu am avut timp să reacţionez, căci o străfulgerare, urmată de un zgomot teribil, mi-au întrerupt singurătatea.
O rachetă CUB a regimentului vecin, îşi luase zborul!


vineri, 20 decembrie 2013

Dimineaţă de decembre

           Ziua de 20 decembrie 1989 începuse frumos. Un soare roşu, strălucitor, rotund, uriaş se ridica dinspre fabrica de ciment.
Deşi trecuse bine de ora şapte, câţiva soldaţi, cei care fuseseră schimbaţi la şase, dormeau duşi.
Mă uitam prin geam la spectacolul dimineţii de decembrie şi încercam să fac ordine printre gânduri. Intram în cea de-a patra zi de alarmă, noaptea fuse scurtă, căci a trebuit să dovedim o marmită de vin şi un sfert de porc, aduse de comandant. Şi nici nu m-am bărbierit de patru zile, căci nu am avut apă.
-         Ifime, du-te la băieţii din raion şi vezi ce se întâmplă pe-acolo, îmi strigă locotenent-colonelul Simion, comandantul batalionului, autorul fizic şi moral al mahmurelii mele, care venise în seara precedentă de la pomana porcului, probabil, cea mai grăbită.
-         Asta şi voiam să fac, dar mai sunt documentele ramase necompletate...
-         Lasă-le în grija mea, tu du-te acolo şi vezi ce fac băieţii!
-         Gata, am plecat!
Chiar dacă nu ieşeam din perimetrul cazărmii, era aproape un kilometru până la poziţia primului tanc din coloana de zece. Încă nu primisem ordin să intrăm în dispozitivul de luptă. Pe drum m-au întâmpinat doar câţiva căţeluşi, iar când am aruncat o privire înapoi, urmele bocancilor mei străluceau în bruma dimineţii însorite.
-         Tovarăşe locotenent-major, compania 1 tancuri este... mă întâmpină comandantul companiei, locotenentul Chilău.
-         Bună dimineaţa Gabi! Ia zi, le-aţi renumărat?
-         De două ori, tovarăşe locotenent-major!
-         Şi?!
-         Acelaşi rezultat! Două cartuşe lipsă!
-         Aţi căutat peste tot, prin jur, prin tanc, chiar şi pe sub placa rotativă?
-         Peste tot! Stănică (plutonierul Stan Ştefan) zice că lipseau din cutie.
-         Crezi că e posibil ca cineva să le fi sustras? Avem atâţia soldaţi unguri...
-         Exclus, tovarăşe locotenent-major! N-ar fi luat doar două cartuşe! Şi apoi, ce naiba să facă cu ele? Să şi le bage în c...?
-         Sunt de aceeaşi părere! Aşa e... deci, din treizeci şi cinci de mii de cartuşe, lipsesc două...
-         Exact!
-         Cine mai ştie de treaba asta?
-         Doar Stănică, eu şi cu dumneavoastră!
-         Te rog, ai grijă să nu mai afle şi alţii, că nu-mi arde să ne înregistrăm cu vreun eveniment deosebit acum, la sfârşit de an!
-         Şi cum o scăldăm?!
-         Vedem noi! Parcă săptămâna viitoare avem trageri şi e foarte simplu să reglăm numărătoarea. Sper că alarma asta n-o să ţină la nesfârşit!
-         Corect! Cu proiectilele ce facem? Le mai introducem în tanc sau nu?
-         Ai făcut ce ţi-am cerut? I-ai antrenat pe băieţi pentru introducerea şi scoaterea muniţiei în/din tanc?
-         Da! Iată, proiectilele din lăzile de deasupra sunt lustruite!
-         Găbiţă, nu am reuşit să obţin anularea ordinului cu introducerea muniţiei în tanc, mă refer la cea de tun, la aceste proiectile, lua-le-ar naiba! Vom trece la introducerea lor în tanc! Să vezi ce-o să ne aştepte la reconservarea acestora, la cât de fiţos e şeful depozitului de muniţie!
În timpul ăsta, dinspre apus, adică dinspre poarta de intrare în unitate, un grup de ofiţeri se îndrepta spre noi. Totul sugera că este comisia eşalonului superior, cea pe linie de partid.
-         Gabi, rămâi doar tu, ceilalţi, gata, dispăreţi în tancuri! La posturi!
Când grupul de ofiţeri se apropie îndeajuns, bătui trei paşi de defilare, mă oprii şi raportai:
-         Tovarăşe colonel, compania 1 tancuri execută tema opt din instrucţia tragerilor cu armamentul de pe tanc, şedinţa doi, introducerea şi scoaterea muniţiei din tanc! Sunt şeful de stat major al batalionului, locotenent-major Trofimov!
-         Să trăieşti tinere! Văd că-ţi merge gura! Dar dacă te întreb dacă ai conspectat hotărârile reieşite din Congresul al XIV-lea al partidului, cred că o să dai în bâlbâială!
-         Aveţi dreptate, tovarăşe colonel!
-         Ce faceţi aici?
-         Ne instruim, tovarăşe colonel.
-         Aici e raionul de alarmă în cazarmă al batalionului de tancuri? adresă întrebarea unui maior din grup.
-         Da tovarăşe colonel, aici este!
-         Bine! Deci, ce faceţi voi aici?!
-         Suntem pe timpul alarmei de luptă parţială şi ne instruim!
-         Cu ce tehnică aţi ieşit la alarmă?
-         10 tancuri, fiecare cu 42 de lovituri de 100mm, 750 lovituri de 12,7 şi 3500 de cartuşe 7,62, lung, pentru mitralieră!
-         Tu... şi se adresă grupului: ăsta era bun la noi, la partid!
-         Ştim, tovarăşe colonel, da’nu vrea! Subordonaţii îl tot aleg secretar BOB, dar el mai face câte o boacănă!
-         Bine! Ce e cu lăzile astea?
-         Sunt lăzile cu loviturile pentru tun!
-         Câte sunt?
-         21 de lăzi de tanc, a câte două lovituri!
-         Ia deschide, să le văd!
-         Tovarăşe locotenent! âi făcu eu semn lui Gabi, care imediat a dat la o parte capacele de la primele două lăzi.
-         Băi, voi aţi mai văzut aşa ceva? spuse colonelul mirat de ceea ce vedea în cele două lăzi deschise.
-         Tovarăşe colonel, dacă-mi permiteţi, intr-adevăr, arată ciudat, sunt proiectile cumulative!
-         Seamănă cu un proiectil cu o sulă la capăt, mai bine zis, în vârf!
-         Aveţi dreptate, tovarăşe colonel!
-         Da’de ce are gaură în vârful sulii?
-         Acolo se montează focosul!
-         Da? Şi ăsta cum arată?
-         Imediat vi-l prezint!
Locotenentul Chilău deschise o cutie cu focoase, scoase unul şi mi-l întinse.
Sincer, nu ştiu dacă am făcut-o intenţionat, sau pur şi simplu, s-a întâmplat, dar... am scăpat focosul din mână.
Nu s-a întâmplat mare lucru, pentru că nu se întâmplă nimic atunci când cade un focos de proiectil. Doar că grupul de ofiţeri superiori dispăruse după tanc, iar colonelul se făcuse alb ca varul, aproape transparent.
Rămăsesem doar eu şi cu Găbiţă al meu.
-         Tovarăşe locotenent-major, zice Gabi după plecarea comisiei, da’dacă vă întreba despre cotizaţia de partid, care deja ar fi trebuit strânsă...
-         Nu ştiu Găbiţă, dracu’s-o ia!

marți, 17 decembrie 2013

Şedinţa de lucru


     Era unu noaptea. În sala de studiu pentru mobilizare, care era şi sală de şedinţe se făcu linişte. 
- Tovarăşe comandant, toate cadrele convocate sunt prezente la şedinţă, spuse şeful BPL.
Comandantul se uită la ceasul de pe perete, îşi mai aruncă o privire asupra hârtiilor din faţa sa şi spuse:
- Stimaţi tovarăşi ofiţeri, v-am adunat la această oră pentru a vă prezenta un ordin primit cu puţin timp în urmă. Ştiţi că în ţară, situaţia este foarte gravă, ca urmare a unor evenimente petrecute la Timişoara şi care se pare că iau amploare. Că ceea ce se petrece nu e bine, cred că ne-am dat cu toţii seama, căci suntem în alarmă de luptă parţială. Dar chiar dacă e şi parţială, e totuşi alarmă de luptă şi ne putem aştepta la ce e mai rău.
În aceste momente, poate cele mai grele pe care le trăim, trebuie să ne mobilizăm eforturile şi strâns uniţi în jurul partidului, în frunte cu comandantul nostru suprem, să acţionăm cu hotărâre pentru îndeplinirea sarcinilor ce ni se vor încredinţa şi să nu întrerupem planul nostru de pregătire de luptă şi politică. Mi-e teamă ca aceste evenimente să nu ne încurce şi să ne dea peste cap cea mai importantă activitate a unităţii noastre din acest an,  adică aplicaţia cu trageri de luptă, cu trupe, în teren, care este planificată a avea loc peste o săptămână.
Făcând o mică pauză, comandantul aruncă o privire către cei din sală şi văzându-mă, zise cu surprindere:
- Tovarăşe locotenent- major, dumneata, ce cauţi aici?
- Tovarăşe maior, raportez că ţin locul la comanda batalionului de tancuri, ca şef de stat major...
- Dar unde e comandantul batalionului?
- La ţară... a plecat să taie porcul, chiar dumneavoastră i-aţi aprobat cinci zile de concediu, înainte de alarmă...
- Şi nu l-ai anunţat?
- Am încercat şi am luat măsurile necesare. În localitatea unde e plecat, nu există telefon. Am trimis încă de ieri agentul, dar văd că durează, ştiţi...
- Bine, bine, stai jos! îmi spune, nelăsându-mă să-mi termin fraza.
Apoi continuă să prezinte ordinul, dar pe alt ton, de parcă nici lui nu-i venea să creadă ce-i vedeau ochii:
- Fiţi atenţi aici... cică, manifestanţii se vor deda la vandalism şi la alte acte de violenţă... vor striga lozinci anticonstituţionale, antinaţionale, provocatoare la adresa partidului şi statului nostru. Vor fi bine organizaţi, iar ca să se protejeze şi să îngreuneze acţiunea organelor de ordine, vor pune în primele rânduri copiii şi femeile însărcinate. Pentru restabilirea ordinii, armata, miliţia, trupele ministerului de interne pot întrebuinţa armamentul din dotare, făcând uz de armă, potrivit prevederilor regulamentare. Întâi, foc de avertisment în plan vertical, iar dacă lucrurile degenerează, foc la picioare... Ce tot comentezi acolo, tovarăşe locotenent-major?
- Nu comentam, tovarăşe maior. Gândeam cu voce tare cum ar trebui să punem în aplicare un asemenea ordin, noi, tanchiştii...
- Adică?!
- Adică, dacă e să tragem la picioare, cu ce e mai bine, cu mitraliera sau cu tunul?!
- Cum îndrăzneşti, tovarăşe locotenent-major?
- A fost o glumă, bineînţeles, tovarăşe maior!
- Ţie-ţi arde de glume acum, în aceste momente?! Indisciplinatule! Deci, unde rămăsesem... Aşa... Ne aşteptăm ca unitatea să fie atacată! Trupele să fie în alertă, se impune vigilenţă maximă... Distribuiţi toată muniţia şi întăriţi dispozitivul de apărare. Şi să fim gata în orice moment să intervenim acolo unde situaţia o va impune!
Are cineva ceva de zis? S-a înţeles, până aici?
- Eu am, tovarăşe maior!
- Zi-ne, ca să auzim, tovarăşe locotenent-major.
- Dacă-mi permiteţi să raportez, mă gândeam că noi suntem un regiment mecanizat aflat în cazarma de dispunere la pace, într-un dispozitiv de apărare...
- Da? Interesant! Şi?
- Şi mă mai gândeam, referitor la ce am învăţat în şcoală despre legile şi principiile luptei armate...
- Vii cu o altă glumă, nu?!
- Nicidecum, tovarăşe maior, vorbesc serios!
- Tovarăşi ofiţeri, iată-l pe Clausewitz în miniatură! Vă propun să-l ascultăm! Continuaţi ...
- Mă gândeam la faptul că, mai întâi, ar trebui să existe un scop, un motiv destul de serios pe care să-l aibă un eventual agresor, ca să ne atace. În acest moment, eu nu văd niciunul. Apoi, potrivit legii raportului de forţe, trebuie să existe cel puţin o divizie mecanizată care să-şi desfăşoare forţele pentru a ataca regimentul nostru, în raionul actual. Nu-mi închipui de ce, de unde şi mai ales cum s-ar putea produce aceasta...
- Ajunge, te-am ascultat destul. Nu suntem aici să ascultăm prostiile tale...
- Nu-s prostii tovarăşe comandant, este un punct de vedere...
- Ia vezi, că devii impertinent!
- Credeam că de aia îi zice şedinţă de lucru, că fiecare poate să-şi spună părerea, mai ales dacă e documentat...
- Ieşi afară, impertinentule...
Aşa s-a încheiat participarea mea la prima, şi poate, din punct de vedere istoric vorbind, cea mai importantă şedinţă de lucru.
   Asta s-a întâmplat în noaptea de 17/18 decembrie 1989, într-o realitate la fel de amară şi confuză, ca şi cea de acum.