marți, 26 martie 2013

Anchetă militară


           Stăteam de ceva timp în fața unei uși închise, sperând să aud acel cuvânt care să-mi permită s-o deschid și să intru în încăperea unde probabil că urma să se decidă asupra viitorului meu ca ofițer. Aveam emoții destul de mari, iar cum arătam, nu e greu de imaginat. Am bătut deja de câteva ori la ușă, dar, deși eram sigur că dincolo de ea e cineva, nu auzeam nimic. Îmi spuneam în gând, trebuie să fiu tare, să fiu atent, să nu uit nicio clipă regula de aur "ochii deschişi, urechile ciulite şi gura închisă"! Mai ciocănii odată, de data asta, în tocul uşii. Ascultai cu atenţie... iarăşi, nimic! Pentru ce am fost chemat oare? Eram în aplicaţie, în poligon, astăzi aveam ultimul antrenament iar mâine, adevăratul examen: tragerile de luptă! Treburile mergeau bine, băieţii mă ascultau, nimeni nu se îndoia că şi de data aceasta totul va fi OK și vom încheia aplicația mulțumiți și sănătoși, fără niciun fel de incident sau accident. Numai să nu păţim ceva cu tehnica asta a noastră, care te poate lăsa exact atunci când ţi-e lumea mai dragă, sau, mai bine-zis, atunci când te aștepți mai puțin!
N-o fi nimeni în încăpere, iar eu stau ca un tâmpit în faţa acestei uşi, m-a săgetat un alt gând. Şi mai bătui odată în uşă, de data aceasta cu pumnul. 
- Intrăăă! s-a auzit cuvântul magic. Da' greu te mai mişti! Te cam laşi aşteptat, locotenente...
- Vă rog să mă scuzaţi, mi s-a părut că vorbeaţi la telefon... încercai eu un fel de scuză, nepotrivită dealtfel, căci în încăpere nu era telefon.
- Hai las-o, mi-o tăie colonelul Cherciu, "spaima întunecată", cum era numit de către cei ce avusese de-a face cu el. Cred că ştii pentru ce te-am chemat... şi mă ţintui cu privirea lui tăioasă şi rece ca oţelul. Să nu-mi spui că nu ţi-a spus nimeni nimic...
- Cred că m-aţi chemat ca să fiu avansat, spusei eu, aproape neintenţionat.
- Aha! Deci se confirmă! Eşti un element imprevizibil, spontan şi obraznic... Îndrăzneşti să mă iei şi la mişto! Cum se spune, eşti ironic!?
- Tovarăşe colonel, nu numai că n-aș îndrăzni, dar nu-mi permit să fiu ironic, mai ales în situația asta când nu am nici cea mai vagă idee şi nici nu ştiu pentru ce am fost chemat! Nu mi-a spus nimeni nimic și nici nu știu despre ce vorbiţi...
- Despre ce vorbesc eu, ai?! Află tovarăşe locotenent că tu eşti cel care va trebui să vorbească!
- Cu deosebit respect, vă raportez că tot nu ştiu despre ce este vorba.
- Da, bine, vedem noi acuşica... Te previn însă că noi ştim tot, absolut tot ce-ai făcut, când, cum şi în ce scop, aşa că nu are niciun sens să ascunzi adevărul, adică, cum s-ar spune, să nu pierdem timpul de pomană. Stai jos pe lada aia, ia d'aici o coală de hârtie... ceva de scris ai?
- Am, dar în porthart, pe care nu l-am luat cu mine, căci nu mi s-a spus pentru ce sunt chemat.
- Ia d'aici un pix şi nu te mai preface că nu ştii. Se apropie la un pas de mine, se apleacă destul de mult, până la înălțimea ochilor mei,
îmi fixă privirea și cu o voce ascuțită șuieră printre dinți:
- Ia zii, de nişte peşte n-ai auzit, nu cunoşti nimic? Peş-te, cui, ai adus?
- Nu înţeleg, tovarăşe colonel.
- Nu are rost să joci teatru cu mine! În sesizare scrie clar că ai adus peşte, cui, cât, când... Nici acum nu-ţi aminteşti?
- Ba da, acum îmi amintesc, s-a întâmplat în urmă cu vreo două săptămâni...
- Aşa te vreau! Gata, apucă-te şi scrie! Trage lada aia mai aproape de masă să stai ca lumea şi scrie: De-cla-ra-ţi-e!
- Dar nu am ce să declar!
- Da, bine, zi-i "notă explicativă" şi scrie odată, că prea tragi de timp. Şi spunându-mi asta, a început să umble prin încăperea care adăpostea arhiva unităţii şi care se vede că a fost transformată în mare grabă într-o sală de anchetă.
Preţ de câteva clipe am stat şi m-am gândit, apoi am trecut la scrierea notei explicative. Iniţial, am observat cum trăgea cu coada ochiului să vadă dacă mă conformez, dar când m-am aplecat peste coală și am început să scriu folosind o caligrafie la care nu se aştepta, s-a dus la fereastră, a deschis-o şi aproape satisfăcut, și-a aprins o ţigară. Am scris fără grabă, timp de 20-25 de minute, vreme în care colonelul şi-a făcut de lucru prin cameră, învârtind nişte chei într-o legătură.
Când m-a văzut ridicându-mă, s-a apropiat şi aproape că mi-a smuls hârtia scrisă pe ambele feţe.
- Ia să vedem ce avem aici, începuse el s-o citească. Deci aşa, pe data de, ai fost în permisie, ai trecut pe la... care ţi-au dat, la drum, nişte peşte prăjit?!
- Ce-i asta locotenente? Îţi baţi joc de mine?
- Nu-mi permit așa ceva, tovarăşe colonel!
- Atunci ce-i cu peștele ăsta prăjit?
- Trebuia să fie crud?
- Bineînțeles! Adică, nu... Eu vreau să știu despre sacul de pește... Fapte, locotenente, eu vreau faptele!
- Care sac?! Acestea sunt faptele, tovarășe colonel. În urmă cu vreo două săptămâni am fost în permisie. La întoarcere, în grabă, am trecut și pe la naşii mei, pe care nu-i mai văzusem de câțiva ani. Aceștia, pentru că nu am avut timp să rămân la masă cu ei, cu mare bucurie mi-au dat la drum un pacheţel cu vreo opt-zece bucăţi de peşte prăjit...
- Şi asta ai dus comandantului tău?
- Comandantului meu nu am dus nimic, dar s-a întâmplat ca acesta să treacă pe terenul de instrucţie în ziua următoare, la ora de gustare şi, cum aveam masa întinsă pe aripa tancului, l-am invitat să servim gustarea împreună, care a constat chiar în acel pachețel cu pește prăjit.
- Așa, carevasăzică... comandantul a gustat din peștele tău prăjit.
- Exact! A gustat din peștele prăjit de nașa mea!
- Sigur acesta este adevărul? Vezi că dacă nu spui adevărul, eu tot o să-l aflu!
- Ăsta-i adevărul.
- Nu ai omis nimic?
- Cred că nu.
- Sigur?
- Poate doar că peştele prăjit era caras...
- Aşa, hai, mai adaugă!
- Și era "carbovat"!
- Cum "carbovat"? Asta ce naiba înseamnă?!
- ,,Carbovat" este vorba lui Vanea Patzaikin, care în copilărie a fost vecin cu nașa mea de botez.

- Şi ăsta cine mai e?
- Ivan Patzaikin, cel mai mare campion al canoei şi pagaei!
   În satul nostru natal, adică la Mila 23, peștele pentru prăjit, mai ales carasul, se "carbovează" sau "carbovește", luați-o cum vreți.
Adică, se crestează mărunt, căci altfel are multe oase...

                                                                                          
foto ifim

vineri, 22 martie 2013

Bravo!


Bravo, Sabina!
Cei care-l iubim şi ne mândrim cu tricolorul românesc,
suntem alături de tine!

luni, 18 martie 2013

Umor cazon (5)

- Ce credeţi despre ultimele manevre? îl întrebă o doamnă pe un general în timpul banchetului.
Care va fi linia principală de ofensivă a armatei noastre?
- Doamnă dragă, credeţi-mă că dacă aş şti, v-aş spune!


- Dom'căpitan, vă rog să-mi daţi o permisie. Nevastă-mea are nevoie de mine.
- Cum, nevastă-ta e mai presus de datoria faţă de ţară?
- Nu, dar mă gândesc că sunt milioane de oameni care au grijă de ţară, pe când, din câte ştiu eu până acum, sunt singurul care trebuie să am grijă de nevastă-mea...

Comandantul batalionului află că soldaţilor li se serveşte hrană proastă la cantină, aşa că năvăleşte în bucătărie, dă deoparte capacul de pe un cazan, ia o lingură şi gustă din zeamă.
- Ce-i porcăria asta? Are gust de lături.
- Păi, să trăiţi dom'maior, asta şi este. În cazanul ăsta avem apa unde am spălat vasele.

Totul e bine când se termină cu bine!
- Vecine, ieri am avut o mică petrecere, noi, cei din fostul escadron de cavalerie. Cred că nu v-am deranjat prea tare?!
- Nu, dar tot timpul ne-am minunat cum de-aţi reuşit să urcaţi caii pe scări, până în apartamentul vostru de la etajul 7!

sâmbătă, 16 martie 2013

Control rutier


- Tovarăşe general, permiteţi să raportez!...
- Raportează, raportează frăţioare, aici, nu-i bai... 
Rublele la ruble, dolarii la dolari!


"Acţiunea" se desfăşoară în Rusia.
Dar e plagiat.
Originalul e "Made în România"!

joi, 14 martie 2013

Vecine secui, vrei autonomie? Îţi dau autonomie. Ce faci cu ea?


                                                                                       un articol de Valentin Roman 

 Uite ce-ți propun, dragă vecine secui: eu îți dau autonomie, nu doar culturală sau teritorială în cadrul Statului român, ci totală, fă-ți țara ta, îți dau eu din pământul meu și fă-ți tu țara ta în mijlocul României. Steag ai deja, îți mai trebuie țara, se pare că-n țara mea nu-ți place.Și pentru că-s generos și nu-mi place să te văd cum te zbați în chinurile unor frustrări dureroase, sunt dispus să fac ce-am zis mai sus.  
 Dar trebuie să fi conștient de niște lucruri, vecine, anume că, după ce vei avea țara ta, pe care ți-o dorești atâta, de la mine nu trebuie să mai ai așteptări, vei trăi într-o enclavă înconjurată de România, orice pleacă dinspre tine spre alte zări, trebuie să treacă prin teritoriul meu, la fel precum trebuie să treacă prin el orice vine spre tine. Iar eu voi avea dreptul să controlez aceste lucruri și să pun ce taxe de tranzit vreau. Nu ai cum să influențezi acest drept, că eu fac ce vreau în țara mea, tu faci ce poți în a ta.
Vei avea nevoie de hrană, la tine culturile, în mare, sunt doar de cartofi. Ai nevoie de grâu, porumb, legume și altele. Ți le voi furniza, ca un vecin bun ce voi fi, însă la prețurile dorite de mine. Ce zici de 50 de euro pe kilogramul de grâu sau 100 de euro pe kilogramul de roșii? Te asigur că sunt de cea mai bună calitate. Avem din belșug în Bărăgan, de pildă. Din păcate pentru tine, Baraganul va rămâne al meu...
Vei mai fi nevoit, evident, să-ți educi copiii. Te pot ajuta și la acest capitol. România are câteva centre universitare mari, la București, Cluj și Iași, de pildă. Îți voi accepta copiii la studii acolo în schimbul unor taxe anuale modice, cum ar fi 500.000 de euro de persoană. Sunt sigur că-ți vei permite, exporturile de cartofi îți vor asigura un PIB peste cel al Norvegiei probabil...
În cazul instituțiilor de învățământ, probabil că taxele mele ți se vor părea mari, așa că poate vei decide să-ți înființezi și tu câteva. Ar fi o idee excelentă, doar că eu, de pildă, nu voi recunoaște diplomele emise de acestea. Și chiar dacă le-aș recunoaște, probabil că școlile tale vor funcționa în limbă maghiară, așadar nu am cum să-ți anagajez absolvenții pe teritoriul meu.
Singura variantă pentru a avea ceva șanse, ar fi să folosești în școlile tale limba română, pentru ca absolvenții să-și găsească de lucru în România, dar asta nu ar însemna oare să te expui riscului de a te...româniza? De-asta zic, ai grijă ce decizii iei și în planul ăsta.
În mod clar, ca nouă entitate statală pe harta lumii, nu vei face parte încă de la început din organizațiile internaționale, nu vei fi nici în UE, nici în NATO, nici membră a vreunui tratat de comerț.   
Iar eu voi avea dreptul să controlez cine îmi tranzitează teritoriul care tine și în ce scop sau dinspre tine către alte meleaguri. În cel de-al doilea caz, pot să-ți ofer vize de tranzit pentru tine în schimbul unei taxe de, să zicem, 100.000 de euro bucata valabilă pentru doar o pășire pe pământul românesc. Ce zici? Îți convine? Ți-am spus că sunt generos azi. E frumos afară, deci am toate motivele să fiu așa. 
De asemenea, nu ai nici aeroporturi internaționale și nici porturi. Dacă vei dori, tot ca un vecin bun ce-ți voi fi, îți pot închiria câteva docuri la Constanța, să faci și tu comerț. Chiria o stabilim împreună, prețul de pornire, unul decent zic eu, ar fi de 500.000.000 de euro pe an. Acolo poți încărca vase cu cartofi pentru export.
Va trebui să ai bani pentru spitale, de pildă, și resurse indejuns pentru a plăti o forță de poliție, medici buni, chirurgi, soldați etc. De pildă, fără spitale și doctori buni, vei fi nevoit să-ți tratezi bolnavii în țara mea, unde, în mod cert, asigurările medicale emise de tine, nu vor avea acoperire. Însă nu te pot lasă la greu, îți voi prelua suferinzii, dacă ești de acord ca pentru o operație de apendicită să plătești 50.000 de euro.

 Dacă eu sunt xenofob sau ultrantionalist, tu ce ești?  

 Din toate cele de mai sus rezultă că eu nu sunt nici xenofob, nici ultranatonalist, în schimba rezultă că tu, vecine, ești anti-european. Te întrebi cum așa.
Simplu: în timp ce Europa dorește o omogenizare culturală și economică (o fantezie, de altfel), tu vrei separatism și visezi la Ungaria Mare, o chestie la fel de utopică, imposibil de realizat, din pricina faptului că până și în acel stat medieval, tot o minoritate reprezentai.
Ți-aș putea reaminti diverse părți ale istoriei din care poate vei înțelege că te-am primit în țara MEA, ți-am dat pământ, apă și pâine, dar se pare că nu-ți este de ajuns.
   Până și originea îți este neclară, în sensul că tu, secui, te dai drept maghiar, dar nici măcar istoricii Budapestei nu s-au pus de acord cine ești, de unde vii și dacă ești sau nu înrudit cu ei. În "Gesta Hungarorum", Simon de Keza, un preot de la curtea lui Ladislau al IV-lea (1278-1290), afirmă că "după cucerirea Panoniei de către unguri, secuii au primit o parte din țară, totuși nu în Câmpia Panoniei, ci au trăit aceeași soartă VECINI ÎN MUNȚI CU BLACKII, cu care s-au amestecat și dela cari au împrumutat alfabetul".
Iată cum, dragă vecine, un cronicar ungur face distincție clară între neamul tău, al secuilor, și cel maghiar. Iar un alt aspect interesant al afirmației sale este cel în urma căruia rezultă cum că ai avea ceva sânge românesc și de la ai mei ai învățat să scrii. Deranjant, nu?
Treaba de care vorbește nenea Keza mai sus se întâmpla undeva pe la sfârșitul secolului XI sau începutul secolului al XII-lea. Ghici câți ani de istorie aveau ai mei deja pe pământul ăsta când ai venit tu. Îți este greu să aproximezi,nu? Te înțeleg, pentru tine antichitatea nu există, e imposibil să faci referiri la istoria ta folosind teremenul "înainte de Hristos". Nu mai vorbesc de neolitic sau epoca fierului, deja pătrundem în zonă SF pentru tine și tăi. Și asta este la fel de deranjant, nu?
Nu îmi voi reaminti de 1.000 de ani în care drepturi în Ardeal ai avut doar tu și alți minoritari, în timp ce pe ai mei i-ai asuprit, le-ai interzis limba, numele românești, religia și orice drept elementar uman.
Nu-mi voi aminti de Ip și Trăznea, nu-mi voi aminti de ce spunea scriitorul Geza Kosztensky, decât așa, în treacăt, un singur pasaj din broșura "Politica Națională", care, la sfârșitul secolului XIX, spunea că "să lăsăm la o parte minciuna convențională conform căreia noi pretindem că nu vrem să ucidem naționalitățile nemaghiare. DA - NOI VREM SĂ LE SUPRIMĂM ȘI TREBUIE SĂ LE SUPRIMĂM". O astfel de atitudine era felicitată, la acea vreme, de ministrul de interne ungar Hyeronimy. 

Ce ai putea face 

Ai putea să-ți vezi de treaba ta, la fel cum își văd de treaba lor lipovenii, turcii, tătarii și bulgari din România, la fel cum își vede orice om de aici. România ți-a oferit TOTUL, pământ, adăpost, resurse, absolut TOT.
Ți-am asigurat, prin legi, dreptul de a-ți utiliza limba, de a avea școli în limba ta, de a-ți practica religia, de a călători liber, de a fi reprezentat în parlamentul de la București, dar și în cel european, a manifesta, celebra, comemora. Ar fi trebuit să ai aceleași drepturi precum toți ceilalți și nimic în plus sau în minus, dar eu ți-am dat mai mult, că te-am văzut necăjit.  
 Poți trăi asemeni mie aici, cu bune și cu rele, cu necazuri și bucurii, cu familie și prieteni alături, cu rate la bănci, uneori zâmbitor, alteori mai supărat.     Ai țarina să-ți cultivi pământul dat de strămoșii mei. Și nu ți l-am dat cu chirie, ți l-am oferit pentru vecie pentru că erai pribeag, n-aveai casă și acareturi. Lasă prostiile și nu mai confirma, prin tot ce faci, caracterizarea de "bolnavul Europei", pe care nenea Churchill ți-a atribuit-o.   
 Mă rog, eu ți-am spus toate astea ca un bun vecin ce-ți sunt și pentru că-mi păsa de soarta ta și a urmașilor tăi. Dacă tu alegi să abuzezi deja de toată permisivitatea asta, e problema ta, dar NU FACE, TE ROG, SĂ DEVINĂ PROBLEMA NOASTRĂ, CĂ N-O FI BINE DELOC! RESPECTĂ DRAPELUL ROMÂNESC, CONSTITUȚIA SA ȘI POPORUL SĂU!

miercuri, 13 martie 2013

Cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la Budapesta (1919)

Acest episod, intrat deja în folclor, este unul real şi redau aici descrierea lui făcută de generalul Marcel Olteanu, fost guvernator al Budapestei în timpul ocupaţiei româneşti a Ungariei, între august şi noiembrie 1919. A apărut iniţial în cartea sa "Huzarul negru", 1926, şi a fost preluat în reeditarea cărţii generalului Gheorghe Mărdărescu (foto, pe terasa hotelului Ghelert din Budapesta), "Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei", 1922, realizată de Editura Marist sub titlul "Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei - şi alte mărturii", 2010.

Genearlul Gheorghe Mărdărescu pe terasa hotelului Ghelert, Budapesta, 1919
Genearlul Gheorghe Mărdărescu pe terasa hotelului Ghelert, Budapesta, 1919
…Şi-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt flamura ungurească, roşu-verde-alb. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dându-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: “Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă…”. “Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămână de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…". Zis şi făcut.
Chemând pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojiţele s-atîrne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui…
....
Cine oare să fi făcut această tragică glumă? îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicând, îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcâiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut…".
Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire. Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire.
Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii.
Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vânătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcând cu capul un gest despre cheiul Dunării.
- Cum îl cheamă?
- Don sergent Iordan.
- Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?
- Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…
Mă-ntorc puţin spre stânga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric. Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă… De-aş fi fost singur! - O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi - poate, i-aş fi luat de gât şi i-aş fi sărutat! Dar!… le-am făcut semn să se apropie şi, arătând domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: “Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi…”. Şi domnul Ferency, scăldându-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie: “Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aici...”.
În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gând şi cum a înfăptuit isprava lui. L-am lăudat şi mi-am plimbat mâna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale. Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cât îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea. Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pârlită de soare şi vânt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană - un vulpoi de Mehedinţi. Purta capela pe sprânceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic. O crestătură adâncă îi stăpânea obrazul stâng şi alta mai lată se răsfăţa pe gât sub urechea dreaptă; mai în sus de mână, pe antebraţul stâng, se zărea o cicatrice respectabilă…
L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu nai-vitate şi scurt: “Peste tot, domnule general”. Şi desfăcând repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dâră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele câteva şuviţe de pânză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: “Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…
Şi iarăşi cântecul lui: “Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sunt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…
- Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?
Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mândrie: “E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…”. Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect până unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atâţia au albit meleagurile cu oasele lor. El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gândire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: “faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.
General Marcel Olteanu
Huzarul Negru”, 1926
Articol îngrijit de: Cristian Negrea 
Preluare de pe www.istoria.md 

sâmbătă, 9 martie 2013

Camuflet

- La noi la artilerie, continuă colonelul Cernat, preşedintele comisiei eşalonului superior, lucrurile sunt foarte bine puse la punct. Nici nu ne putem compara cu infanteriştii sau cu tanchiştii. Pentru că noi am mâncat matematică pe pâine în şcoală, nu ca pifanii sau şobolanii. Parcă-i aud... eu sunt "regele" pe câmpul de luptă, iar eu sunt "regina",  dându-se "viteji" la prezentarea lucrărilor de licenţă sau a tezelor de doctorat.
Te apucă duioşia, zău aşa! Hă, hă, hă!
Însă dacă i-am pune să calculeze traiectoria proiectilului şi probabilitatea acestuia de a lovi ţinta... şi brusc, se făcu linişte. 
Noi, ceilalţi membri ai comisiei, mai făcurăm câţiva paşi, dar a trebuit să ne oprim, pentru că nu poţi s-o iei şi să mergi aşa, înaintea şefului, chiar dacă tu cunoşti drumul mai bine ca el.
Şeful nostru călcase într-o balegă şi a părăsit poteca, în căutarea unui smoc de iarbă mai răsărit, ca să-şi şteargă bocancul stâng. 
În condiţii normale, având în vedere că eu eram tanchist şi mai aveam şi un coleg infanterist, ar fi fost un moment dintr-acelea rare, de relache, când ne puteam aşeza uşor pe marginea potecii şi să ne tăvălim de râs.      
    

Dar acum, acest lucru nu era posibil. 
În prezenţa colonelului Cernat, nimic nu putea fi normal.
Totul trebuia să fie foarte serios, important şi grav. În prezenţa dânsului, chiar şi părerile, ni le exprimam cu voce scăzută şi cu presupunerea că părerea corectă rămâne tot cea a lui.
- S O P, îmi scăpă totuşi involuntar, asta fiind vorba lui preferată (Standard Operating Procedure), dar nu m-a auzit, fiind preocupat de îndepărtarea materialelor organice naturale.
După ce am ajuns în punctul de observare iar toate măsurile de siguranţă au fost verificate, preşedintele comisiei dădu conducătorului tragerii semnalul pentru deschiderea focului. 



- Atenţie! Pleacă lovitura! Foc! se auzi peste câmpul parcă încremenit.
O flacără ca un fulger, urmată de o bubuitură cumplită şi de o zdruncinătură ca din ţâţâni, au spart văzduhul şi au speriat toate vietăţile din jur, inclusiv pe noi, membrii comisiei.
- Unde a căzut? întrebă aşa, ca pentru sine, colonelul Cernat. S-a văzut ceva la ţintă?
- N-am văzut nimic, cred că nu am fost atent, spuse  maiorul Boambă, dar imediat regretă ieşirea-i sinceră, care a şi fost taxată de colonelul Cernat:
- Domnule maior, îţi atrag atenţia să fii atent!
- Foc! răsună a doua comandă a conducătorului tragerii, urmată de aceleaşi fenomene. Nici de data aceasta la ţintă nu se petrecu nimic.




- Ce se întâmplă? Ceva nu e în regulă! începu să se agite colonelul Cernat.
- Cred că e camuflet! sugeră maiorul Boambă, încercând să-l liniştească.
- Foc! urmă o altă comandă şi o altă lovitură. Iarăşi, la ţintă, nimic.
Toată lumea privea în depărtare, uimită, şi cu urechile ciulite, doar-doar o auzi detunătura exploziei proiectilului la ţintă. Cei care aveau binoclu, se tot uitau şi-l verificau să nu-i fi uitat astupate lentilele.
- Camuflet! şopti uimit maiorul Boambă.
- De trei ori camuflet! se strâmbă colonelul Cernat, căruia, mirosul de balegă proaspăt răvăşită, încă nu-i dispăruse din nări.
- Camuflet pe dracu', îi scosei din uimire. Nu au montat focoasele!
Foarte aproape de noi, o ciocârlie îşi începu trilul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

  (Orice asemănare
 cu personaje sau situaţii reale,
                         nu este întâmplătoare)

                                                          Ifim - Amintiri din cătănie, fragment

Umor cazon (4)

- Chiştocul ăsta de pe jos e al dumitale, soldat?
- E-n regulă, dom'locotenent, e al dumneavoastră, că l-aţi văzut primul...


Ca să scape de armată, un tânăr recrut se prezintă la laborator cu o probă de urină recoltată... de la căţeaua sa. După ce obţine buletinul de analiză, îl prezintă comisiei de recrutare şi aşteaptă răspunsul cu nerăbdare.
- Ai dat-o în bară! zice şeful comisiei. Nu numai că suferi de turbare, dar mai eşti şi însărcinat!


Bunicul povesteşte nepoţilor întâmplări din perioada războiului:
- Odată am pus la pământ un comandament întreg de unul singur!
- Ai fost artilerist, bunicule?
- Nu!... bucătar!


Proaspăt sosit, un soldat este pus de serviciu la bucătărie, la curăţat un morman de cartofi.
- Dom'sergent, nu s-ar putea să faceţi rost de o maşină de curăţat cartofii?
- Cum să nu! Tu eşti prototipul.


- Soldat, sper că este pentru ultima oară când te văd cu bocancii murdari!
- Da' de ce, dom'plutonier, ieşiţi la pensie?

sâmbătă, 2 martie 2013

Tancurile... încotro?



      Este început de martie, iar primăvara vine peste noi cu vreme capricioasă, dar şi cu speranţă înmiresmată de brânduşe, ghiocei şi lăcrimioare.

        Aproape treizeci începuturi de primăvară m-au prins în poligon, printre tanchişti şi tancuri. Multe lucruri am uitat, multe aş vrea să uit, dar mai sunt şi unele de care-mi aduc aminte cu plăcere şi duioşie chiar. Sunt acele momente când, într-un izbitor contrast cu ceea ce făceam sau urma să se întâmple, găseam o clipă să cobor din tanc şi să mă aplec peste un ghiocel sau o brânduşă ca să mă las uimit de cele mai simple şi nevinovate frumuseţi ale pământului, ştiind că peste o altă clipă vor fi făcute una cu ţărâna de şenila care va trece peste ele.

         Luaţi această introducere drept un mărţişor, pentru că urmează o pledoarie pentru o armă dură şi... bărbătească.
         Oare de ce, armatele moderne ale lumii, care dispun şi utilizează deja mijloace de luptă mult mai sofisticate decât tancul, nu renunţă, ba chiar diversifică şi perfecţionează continuu mijloacele blindate, şi în special, tancurile?
         Răspunsul poate fi găsit în faptul că mult timp de aici înainte, componenta terestră a luptei armate va avea rolul decisiv în înfrângerea adversarului în război şi obţinerea victoriei, iar în cadrul acestei componente, blindatele, şi în mod deosebit, tancurile, sunt acele mijloace compatibile cu războiul în mişcare.
         O istorie militară adunată în milenii a consacrat o „regină” a bătăliilor, infanteria, care are cam aceeaşi vârstă cu însăşi oştirea. Un singur război mondial din secolul XX a fost suficient însă pentru a consacra şi un „rege” al bătăliilor – tancul – deşi premise ideatice şi chiar materiale au anticipat apariţia acestui mijloc de luptă încă din antichitate.         Generalul francez Bertrand a consemnat acest fapt, spunând că „tancul a fost regele bătăliilor în cel de-al doilea război mondial”.  Şi acelaşi general a mai spus ceva profetic la adresa tancului: „Sfârşitul dominaţiei sale este anunţat periodic. Aceasta constituie însă o gravă eroare, deoarece tehnologia actuală permite sporirea puterii şi mobilităţii tancului concomitent cu reducerea vulnerabilităţii lui”.
         „Regina” bătăliilor are o tradiţie frumoasă, dar „regele”, când adulat, când contestat, are o existenţă tumultoasă, viitorul acestuia fiind o continuă incertitudine. Şi această incertitudine este menţinută chiar de cei care facem pledoarii pro tanc. Aţi observat că toate citatele referitoare la rolul şi viitorul tancurilor au două părţi distincte, întâi prezintă realitatea existenţei acestora, urmată imediat de justificarea necesităţii menţinerii lor?

         Spre exemplu, iată ce a spus celebrul general israelian Tal: „Tancurile continuă să existe. Nu pentru că nu pot fi distruse de armele înalt tehnologizate, ci pentru că au capacitatea să le înfrunte pe câmpul de luptă.”

         Colonelul Jeremy Taylor, referindu-se şi el la tancuri, sublinia : „Caracteristicile unice ale tancurilor, puterea de foc, rezistenţa în condiţii grele, agilitatea, capacitatea de a cuceri şi menţine puncte de teren,  schimbă cursul luptei, dacă nu chiar al războiului... şi este de dorit să perfecţionăm aceste calităţi din când în când”.

         Generalul german Hildebrant a surprins acest adevăr într-o afirmaţie mult mai categorică, spunând că „esenţa tuturor concepţiilor şi scopul tuturor acţiunilor ar fi nu numai de menţinere a tancului în poziţia de rege pe câmpul de luptă, ci şi ridicarea forţei de pătrundere a trupelor de tancuri”.

         Tanchiştii români au avut şi ei propria contribuţie la procesul de încoronare a regelui bătăliilor, luptând cu vitejie în ultima conflagraţie mondială şi dând prinosul de sânge pe frontul din est, în ţară şi în vest.

         De asemenea, tancurile au fost prezente în punctele fierbinţi ale Revoluţiei din 1989, reprezentând o garanţie pentru români că Armata este o forţă şi este a poporului, iar victoria, şi cu sprijinul acestora, va fi asigurată.

         Referindu-mă concret la viitorul tancurilor, părerea mea este că în acest moment istoric (cu tot ce înseamnă criză morală, economică şi financiară), nu se poate vorbi de o armată fără tancuri.

         Desigur, sunt mulţi care-şi pot închipui şi chiar îşi doresc o armată fără tancuri. Aşa cum sunt şi mulţi care văd o armată puternică fără avioane sau nave de luptă.

         Trei arme care au apărut la începutul secolului XX deţin supremaţia pe glob, ca mijloace moderne de luptă. Acestea sunt: avionul - în aer, submarinul – în/sub apă şi tancul, pe uscat. Ce este interesant, tancul, aşa cum îl ştim, deşi este o armă terestră, dintre cele 3 mijloace de luptă amintite, este ultimul care a apărut.
          Iar cum celelalte două cunosc o dezvoltare fără precedent, nici tancul nu poate să rămână în urmă sau să dispară.
          Cei care-l contestă, îmi vor servi imagini cu tancurile distruse prin Irak, Afganistan, Egipt, alte locuri fierbinţi de pe acest pământ sau filme cu recentele evenimente din Siria, unde vedem cât de neputincios este şi mai ales, cât de uşor poate fi distrus.

          Eu aş zice că e ceva normal, pentru că războiul se lasă cu pierderi umane şi distrugeri uriaşe, care în principal, se datorează celor care conduc, celor care luptă, cum luptă şi abia apoi, cu ce luptă.

          Pe de altă parte, există şi avioane moderne care cad şi chiar submarine care se duc la fund şi nu mai pot ieşi la suprafaţă, fără ca măcar să fie angajate în vreo luptă.

          Deşi imaginaţia nu-mi lipseşte, eu unul, nu-mi pot îmagina Armata, în general, iar Forţele Terestre, în special, fără tancuri. Deci tancurile  vor continua să existe, din necesitate. Dacă tancul nu ar mai avea potenţial, credeţi că ar mai fi existat această admiraţie faţă de el, lesne de urmărit în emisiunile ştiinţifice ale unor posturi TV celebre?  

         În cadrul Forţelor Terestre, tancurile trebuie să reprezinte în continuare nu numai principala forţă de izbire a acestora, ci şi centrul lor de greutate. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că tancul este suportul blindat cel mai uşor pretabil folosirii tuturor sistemelor inteligente. Iar dacă momentan, nu ne putem permite tancuri de ultimă generaţie, îmi exprim convingerea că suntem în măsură să compensăm acest neajuns printr-un ridicat nivel de instruire al tinerilor tanchişti.

         În prezent, tancul românesc TR-85-M1 „Bizonul” reprezintă „vârful de lance” al forţelor noastre de uscat. Acesta este rezultatul aplicării unor modernizări vechiului TR-85, cele mai importante fiind: utilizarea unei aparaturi de ochire cu parametri superiori; aparatură de vedere pe timp de noapte de tip pasiv; cameră termală; introducerea în unitatea de foc a proiectilului tip săgeată; asimilarea unui nou sistem de conducere a focului, având telemetrul laser integrat în aparatul de ochire şi calculator balistic; şenilă cu progresie mărită; frâne de tip uscat; sistem de detecţie şi stingere a incendiilor cu agent netoxic şi timp de reacţie foarte scurt; dispozitiv de avertizare la iluminare laser şi infraroşu; staţii radio cu salt în frecvenţă şi canale securizate. 
         Subliniez faptul că TR-85M1 este compatibil cu standardele NATO.

         Este normal să ne dorim un tanc mai bun. Dar traversăm o perioadă în care o ceaţă densă ne-a învăluit nu numai sufletele şi viaţa, ci chiar şi ceea ce ar mai putea s-o risipească. Iar unul din mijloacele pe care aş miza pentru risipirea ei este industria noastră de apărare.

         Având în vedere tărăgănarea şi nehotărârea care ucide zborul aripilor româneşti prin neluarea unei decizii în privinţa achiziţionării unui avion de luptă, îmi exprim părerea asupra celui mai bun tanc pe care-l poate achiziţiona România, fiind convins că acesta trebuie să fie un nou tanc românesc.

          Îmi închei pledoaria cu acest citat al lui Gheorghe Toma, care este un cunoscut tanchist român, ce mi-a fost dascăl şi mi-a rămas prieten:         

         „Călcând siguri prin existenţa noastră de tanchişti, împletind permanent teama cu bucuria, vom şti la momentul potrivit, pentru oricare dintre posibilii agresori, să fim o surpriză continuă, într-o linişte ciudată”.