marți, 30 aprilie 2013

Umor cazon (6)


- Dom'sergent, am auzit că aţi intrat într-o formaţie de manele!?
- Da. Nu m-au ţinut frânele!

O voce disperată la telefon, la ora cinci dimineaţa:
- Alo? Salvarea?
- Da.
- Veniţi repede, căci în curte e un nebun care sună goarna şi ne aduce la disperare pe toţi!
- Imediat, daţi-ne adresa!
- UM 0123...

- În timpul unei lupte, povesteşte un veteran de război, eram într-o pădure, explodau proiectilele de artilerie, zumzăiau gloanţele trase de inamic, iar eu mă aflam în teren deschis, fără niciun adăpost.
- De ce nu v-aţi adăpostit după un copac?
- Ce copac, care copac? Nu erau destui nici pentru ofiţeri...

Se schimbă trupele în linia întâi. Un sergent primeşte misiunea să conducă trupele noului batalion ca să intre în dispozitiv. Este noapte, deplasarea se face fără cel mai mic zgomot prin tranşee şi, din când în când, călăuza se întoarce spre maiorul din capul coloanei şi-i şopteşte:
- Aici o cotim la dreapta! Avem un teren minat în stânga!
După vreo oră de mers, comandantul batalionului întreabă:
- Da'cât Dumnezeu mai avem până în linia întâi?
- Circa 6 km.
- Şi atunci, de ce dracu' vorbim în şoaptă?
- N-a spus nimeni că trebuie! Eu sunt răcit şi răguşit şi nu pot să vorbesc tare...

- Domnule general, vin indienii!
- Prieteni sau duşmani?
- Cred că-s prieteni, îi văd călărind împreună.



Doi ani, două luni şi două săptămâni


Atât a durat experienţa mea la MECHEL SERVICE ROMANIA SRL, punctul de lucru Depozitul Târgovişte.
Astăzi, 30 aprilie 2013, acesta se desfiinţează.
În ceea ce mă priveşte, este deja o coincidenţă, 30 aprilie 2005 fiind ziua în care am desfiinţat şi UM 1303, unitatea din garnizoana Teiş, locaţia acesteia fiind exact în partea opusă a oraşului Târgovişte, faţă de locul depozitului despre care vorbesc.
Aceste două lucruri fiind trecute în CV-ul meu, probabil că nu se mai încumetă nimeni să mă angajeze, ca să nu cădem în perseverenţă.
Cred că nici faptul că am participat, în 1983, în fruntea unui detaşament de 80 militari, la pozarea cablurilor în Ecluza de la Cernavodă şi mai ales, la ridicarea primelor două reactoare, tot de pe acolo, nu mă mai ajută la nimic. 

duminică, 28 aprilie 2013

Flori în dar


A dărui flori este o tradiţie aproape universal răspândită.
Dăruim flori pentru a ne manifesta admiraţia, respectul, dragostea sau pentru a mulţumi.
Şi asta pentru că floarea este frumuseţea supremă sau absolută, aşa cred.
Astăzi, într-o zi minunată de Florii, urez un sincer "La mulţi ani" alături de toate sentimentele curate de care sunt capabil, tuturor celor care poartă nume de floare. 
E ca şi cum v-aş dărui flori, fără să le rup. 


trandafir foto Ifim


marți, 23 aprilie 2013

Gheorghe


StGeorge-RussianMuseum

                Pe 23 aprilie, aproape toate Bisericile tradiţionale îl pomenesc pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe sau George (c.275/280-d.23 aprilie 303), care este un sfânt megalomartir.
        Acesta este patronul spiritual al mai multor regiuni şi ţări, printre care Rusia, Anglia, Grecia, Portugalia, statul Georgia din SUA, Georgia, republica de la Marea Neagră şi din Caucaz (care chiar se revendică din Sfântul Gheorghe şi arborează steagul Sfântului George ca steag naţional) şi al mai multor oraşe, dintre care amintesc Moscova, Londra, Barcelona şi Rio de Janeiro.
        În România este ocrotitor al oraşelor Botoşani, Drobeta Turnu-Severin şi Timişoara, ca să nu mai vorbesc de localităţile care-i poartă numele şi de faptul că şi un braţ al Dunării este denumit astfel.
         De asemenea, numeroase biserici şi lăcaşe de cult au hramul sau poartă numele Sfântului Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă.
         În Armata Română, Sfântul Gheorghe este ocrotitorul Forţelor Terestre, care sunt şi au fost dintotdeauna cea mai numeroasă componentă a oştirii, capabilă să angajeze şi să desfăşoare lupte, bătălii şi operaţii, uneori fără sprijinul celorlalte componente ale armatei.
         În viaţa mea am avut şi mai am multe persoane care poartă acest frumos nume, Gheorghe, George sau Gheorghiţa, prieteni, rude, colegi, şefi, subordonaţi sau cunoştinţe.
         Trei de Gheorghe şi-au pus amprenta asupra educaţiei şi carierei mele.
          Îi numesc aici pe Gheorghe Toma, un om deosebit şi profesor excepţional, tanchist şi pe foştii mei comandanţi, Gheorghe Jilavu şi mai ales, Gheorghe Fratu, tanchist, oameni de o calitate remarcabilă, cărora le voi purta respect şi recunoştinţă toată viaţa.
Tuturor celor nominalizaţi sau nu, le doresc viaţă lungă, bunăstare şi tot binele din lume.
          Lor şi tuturor celor care poartă acest nume, le dedic această postare.


Gheorghe, George, Gheorghiţa, Georgeta, Gina,
 La mulţi ani!


duminică, 21 aprilie 2013

Ce ruşine poate fi mai mare?


Ce ruşine poate fi mai mare
când ţi-ai proslăvit conducătorul, chiar de ştiai că e nebun,
iar mai apoi, să-l prinzi ca pe un câine
şi să-l împuşti, în ziua sfântă, de Crăciun?!

Ce ruşine poate fi mai mare
ca atunci, când din surghiun, îţi vine Regele în ţară,
iar tu să te-njoseşti, să-i ceri şi viză,
să nu-L primeşti şi să-l tratezi ca pe-o valiză?!

Ce ruşine poate fi mai mare,
să-ndemni poporul spre "Caritas",
când între timp, prin şmecherii bizare,
tu, banii tuturor, i-ai şi retras?!

Ce ruşine poate fi mai mare,
acesta îmi e doar cuvântu'...
Tu să-l încurajezi, la furt, pe Vântu,
iar mai apoi să te prefaci că plouă?!


Ce ruşine poate fi mai mare,
să fii recunoscut căpitan de nave,
cel mai bun de peste mări şi zări,
iar sub oblăduirea ta să dispară flota acestei ţări?!

Ce ruşine poate fi mai mare
să-i umileşti pe-ostaşi, ca pe nişte derbedei,
iar mai apoi, "la apelul bocancilor",
din cei de "lume bună" să faci zeci şi sute de colonei...


tROfi - 21 aprilie 2013

joi, 11 aprilie 2013

Zidul unguresc



Doi vecini de la Reghin,
un ungur şi un român,
prieteni la cataramă,
şi cuscri, de bună seamă,
cu o zi-nainte de pască,
au plecat să pescuiască.

Pentru astă aventură,
ei s-au pregătit o lună,
în taină, punând deoparte,
numai scule, ca la carte.
Iar ca foarte buni amici,
băut-au zeci de palinci.

Pe motiv că merg la piaţă,
chiar atunci, de dimineaţă,
cei doi "fraţi" şi buni amici,
au întins-o la plătici,
spre o apă, mai de şes,
cam la trei ore de mers.

Ajunşi în punctul vizat,
în grabă s-au apucat,
şi chiar la locul momit,
au trecut la pescuit.
Peste-acea baltă măruntă
s-a lăsat linişte cruntă.

După-un timp, nedefinit,
cam cum e la pescuit,
pe la al treilea cântat de graur,
ungurul prinse un peştior de aur!
- Scapă-mă de suferinţe
şi-ţi îndeplinesc trei dorinţe,
zise peştişorul din gură,
să n-ajungă la saramură.

Ungurul, văzându-l speriat,
pe loc s-a îmbunat
şi nici nu a mai negociat.
- Peştişorule de aur, dacă vrei,
uite ce-ţi propun, nu trei,
ci o singură dorinţă-mi pun.
Dar mi-o îndeplineşti întocmai,
şi faci exact cum îţi spun:

Nici nu visam la acest moment,
pentru că n-aveam destul ciment,
deci, vreau ca în jurul ţinutului unguresc
să-mi faci un zid chinezesc!
Dar cu mult mai mare şi tare, 
să se-ntindă dincolo de zare,
şi mai înalt, s-ajungă la cer,
să-i protejeze pe unguri,
ca pe cel mai scump mister!
Un zid gros şi trainic,
cât un munte de falnic,
nici musca să nu pătrundă,
nici apa să nu se scurgă...

Zicând acestea-ntr-un sfârşit,
scăpă peştişorul de aur, mulţumit.
Bineînţeles, că toate astea le spuse
în limba ungurească, chiar şoptit,
dar peştişorul înţelese şi se duse...
În ăst timp, românul uimit
şi foarte nedumerit,
a tot privit spre-al său amic,
supărat că nu l-a înţeles,
dar mai ales că, n-a prins nimic. 

Un vânt, ca o melodie, a început să adie,
iar ungurul, să cânte de bucurie.
Românul s-a întristat şi mai mult
adunând în sufletul său mult tumult...
Cu rugăciuni rostite-n gând şi suferinţe
aruncă undiţa în vânt, lângă un plaur,
şi-nchise uşor ochii, visând la un tezaur.
La nu mult timp după aceea,
avu o scurtă trăsătură
şi dintr-o simplă smucitură,
a scos din apă acelaşi peştişor de aur.

- Omule bun, te rog să îmi dai drumul,
şi să mă arunci înapoi, în mediul meu,
iar eu îţi voi îndeplini trei dorinţe 
şi-ţi voi fi recunoscător mereu.

Fără să stea mult pe gânduri, românul
fu de acord şi se învoi, ca şi primul.
Şi tot la o singură dorinţă, din trei,
dar cu o condiţie, ca şi amendament,
să-i spună peştişorul ce dorinţa a îndeplinit
ungurului, anterior sau precedent.
Peştişorul de aur a povestit clar şi curent
iar românul, prieten cu ungurul,
a ascultat atent.
Apoi, dorinţa-i fu scurtă şi clară,
ca o clipire din pleoapă:
Acel zid unguresc, ca o groapă,
să-l umpli urgent cu apă! 



Ifim, 10 aprilie 2013






duminică, 7 aprilie 2013

Alocuţiunea comandantului


Alocuţiunea comandantului

Doamnelor,
domnişoarelor,
domnilor ofiţeri, maiştri militari, subofiţeri, gradaţi, soldaţi
Onorată asistenţă,

Astăzi, am o misiune tristă.
Deşi onorantă, misiunea mea de azi, este de neinvidiat.
Chiar dacă o fac, cu sentimentul datoriei împlinite, ceea ce o să vă spun acum, este nespus de trist. 
Dar cert, la 30 aprilie, anul curent (2005)
Batalionul 1 Tancuri "Vlad Ţepeş"
se desfiinţează, deci, nu va mai exista.
Ceremonialul militar la care participăm este legat de acest fapt şi de momentul despărţirii unităţii de
Drapelul de Luptă.
Vă mulţumesc pentru că aţi acceptat invitaţia noastră (vorbesc în numele unităţii) şi vă rog, să-mi permiteţi să prezint, câteva din realizările unităţii, personalităţile care şi-au legat numele de această unitate şi câteva aspecte legate de prezenţa tancurilor şi a tanchiştilor în garnizoana Târgovişte.
La început însă, vă rog să păstrăm un moment de reculegere pentru toţi cei care nu mai sunt, dar au servit patria, sub drapelul de luptă al acestei brave unităţi!
Şi în memoria colegului nostru, sg.maj. Andrei Alin, care s-a stins din viaţă, pe 31 ianuarie 2005, la nici 33 de ani, fiind victimă, a unei misiuni, legate de desfiinţarea unităţii.
Vă mulţumesc!
Istoria tancurilor pe meleagurile dâmboviţene a început la 1 ianuarie 1921, când a luat fiinţă întâia unitate de tancuri din România, "Regimentul carelor de luptă".
În perioada anilor 1925-1930 în structura unităţii s-au produs modificări, cele mai semnificative constând în desfiinţarea subunităţilor de motomitraliere şi înfiinşarea altui batalion de tancuri.
Primul eveniment important din viaţa unităţii l-a constituit primirea, în anul 1929, a primului Drapel de Luptă, ca simbol al onoarei şi gloriei militare.
La 1 noiembrie 1939, Regimentul carelor de luptă s-a transformat în Regimentul 1 Care de Luptă, concomitent cu înfiinţarea, la Bucureşti, a Regimentului 2 Care de Luptă.
1941-1945 este perioada în care tanchiştii dâmboviţeni au participat la războiul mondial, al doilea, şi pe frontul de est, ca şi pe cel din vest.
Eroi tanchişti dâmboviţeni, precum Viorel Mărcianu, Ion Giorgi, Virgil Negoescu, Ioan Roşescu, Valentin Dobrescu, David Ionescu, Petre Preda şi mulţi, mulţi alţii, îşi au numele înscris în Carta Nemuririi Neamului Românesc.
Unitatea noastră a fost permanent restructurată, încă de la înfiinţare, că aşa e firesc.
Dar astăzi, eu vă vorbesc, despre un lucru total, nefiresc.
Iată care au fost aceste restructurări şi transformări:
... (listă lungă)
Onorată asistenţă,
Atunci când tanchiştii au avut posibilitatea să vorbească despre complexitatea şi importanţa tancului, obişnuiau să-l prezinte la superlativ.
Rar s-a încumetat cineva să prezinte realitatea, adică adevărata soartă şi viaţă a tanchistului, răceala oţelului, praful şi noroiul, arşiţa şi ploaia, zgomotul infernal, hainele îmbâcsite de motorină şi sudoare, lumina violentă, precum şi alte neplăceri, toate acestea fiind chiar acelea  care l-au făcut de invidiat!
De obicei, discursurile despre tanchişti aveau un ton optimist, fiind presărate cu citate celebre.
Iată că a venit momentul să spun că acele fraze iscusite nu-şi mai au rostul.
Desigur, pledoariile "pro tanc" făcute în spiritul tradiţiilor de luptă sunt mereu suspectate de un inerent subiectivism şi sentimentalism generate de "dragostea de armă". 
Acest "defect profesional" însă nu ne împiedică să privim cu respect şi căldură înapoi, în trecutul trupelor de tancuri şi cu simţ critic faţă de momentele mai puţin faste din evoluţia acestora.
Apreciez că desfiinţarea unităţii noastre poate fi considerată ca un moment mai puţin fast din evoluţia tancurilor şi a structurilor de tancuri.
Aceasta este realitatea!
Chiar dacă ne doare, trebuie s-o acceptăm.
Şi trebuie s-o acceptăm pentru că suntem obligaţi să promovăm interesele naţiei române, într-un context generator de riscuri şi ameninţări la adresa umanităţii, iar responsabilităţile pe care România şi le-a asumat ca membru al alianţei Nord-Atlantice ne fac să fim părtaşi la realizarea acestui deziderat.
În Târgovişte nu mai sunt tancuri.
Dar noi, tanchiştii, am rămas!
Asta înseamnă că, spiritul nostru, al tanchiştilor, ca şi spiritul lui Vlad Ţepeş, va continua să existe!
Fie ca prestigiul Batalionului 1 Tancuri "Vlad Ţepeş" să rămână neştirbit, iar amintirea U.M.01303, 13 martie, cum îi spun eu, mereu frumoasă, ca o primăvară!

8 aprilie 2005

Lt.col. Trofimov Ifim, ultimul comandant al  Batalionului 1 Tancuri "Vlad Ţepeş"